Rasariturile Patagoniei - cu Nikon D5600

Patagonia! Locul in care eroul lui Jules Verne, geograful Jacques Paganel a ajuns din greseala, destinatia lui initiala fiind India. Am plecat in aceasta locatie pentru 3 rasarituri, doua in Argentina si unul in Chile.

Am ales in tura aceasta sa car cu mine un aparat foto de mici dimensiuni, care sa focalizeze rapid, cu ecran rabatabil cu declansare la atingere, pe scurt Nikon D5600, un aparat de doar 415 grame. La el am atasat unul dintre cele mai versatile si mai sharp obiective pentru DX si anume AF-S Nikkor 18-140mm f/3.5-5.6G ED VR, ce cantareste 487g, caracterizat ca cel mai puternic obiectiv de kit, capabil de a face aproape orice gen de fotografie. Deci aparatul si obiectivul au avut impreuna circa 900g, greutatea fiind mica in rucsacul care cantarea peste 14kg si pe care a trebuit sa il car in spate 2 saptamani.

Povestea a inceput dupa un 3 zboruri si 4 aterizari care combinat cu asteptarile prin aeroporturi a durat pana la 35 ore, insa oboseala a disparut instant cand la aterizare se vedea pe cer profilul lui Fitzroy. Dupa o odihna meritata, cu rucsacul in spate am plecat spre ceea ce insemna primele 3 nopti petrecute la cort in Parcul National Los Glaciares din Argentina avand in minte 2 obiective – sa prind rasariturile de la Cerro Torres si Fitz Roy.

Pe drumul serpuit ce strabatea pampasul Argentinian spre Chalten am putut observa rasaritul, precum si nori lenticulari ce se profilau in jurul parcului national.

Insa vremea s-a schimbat brusc pe traseu si a inceput ploaia. Asa ca am strabatut traseul spre campingul D’Agostino pe o ploaie mocaneasca ce parea sa nu se sfarseasca niciodata. Am instalat cortul tot pe ploaie si gatit cina, pentru prima noapte - Spaghetti a la Carbonara – facute la primus si urmand cu adevarat reteta clasica invatata de la un restaurant italienesc, doar paste, bacon, galbenus de ou si parmezan. A fost un deliciu.

Si a plouat toata noaptea, cu picaturi din ce in ce mai mari si cu rafale de vant ce pareau ca imi vor zbura cortul. Sacul de dormit Pajak Radical 8H si-a facut datoria din plin datoria, pe aceasta cale le multumesc celor de la Maramont pentru consilierea oferita. Pe la 6 dimineata a incetat ploaia iar la 7 cand am iesit din cort cerul era plin de stele. Am luat aparatul si in 10 minute am ajuns la Laguna Torre pentru a prinde rasaritul. Din cauza grabei am uitat manusile, lucru care m-a afectat destul de mult. Niciodata nu mi-au mai inghetat mainile in asa fel incat sa ma doara tot corpul. Dar a meritat….

Cand primele raze rosii de soare rosu au atins varful Cerro Torre am tremurat de emotie (si frig). Dar am stat acolo sa prind tot spectacolul oferit de primul rasarit Argentinian.

Pe drumul de intoarcere spre cort am sursprin foarte multe cadre intr-o atmosfera ce parea de vis.

Dupa ce am gatit cafeaua si micul dejun: omleta cu branza si choritzo scaldata in unt, am plecat spre cel de al doilea camping. Cu cat urcam mai mult am realizat ca la altitudine, toata noaptea a nins. Am trecut prin paduri cu trunchiuri atat de strambe - padurea lui Stramba lemne - poienite si drumuri unde zig-zagul oferit de alternanta palcuri de iarba usacata – palcuri de zapada proapata facea sa te simti intr-o altalume.

Cand poteca prin padure s-a sfarsit am ajuns la un lac, era totul perfect, pietricelele d epe mal si apa de o claritate perfecta in care se oglindeau muntii din jur. De altfel in parcul national poti bea apa din orice apa curgatoare sau lac, peste tot apa este potabila.

Si am ajuns la cel de-al doilea camping, Pointcenot, locul unde voi innopta a doua seara. Daca in prima noapte am avut parte de ploaie, a doua a fost linistita, insa am avut parte de ger. Au fost sub 10 grade toata noaptea, asa ca a fost destul de greu sa ies din sacul de dormit la 5.30 dimineata. Cu frontala pus a pe cap urma sa infrunt 5km pana la Laguna de los Tres, traseu care nu a fost deloc usor, poteca fiind destul de greu accesibila si acoperita cu gheata. Dupa o ora si 40 de minute de mers sustinut am ajuns sus pe marginea lacului. Am avut din nou noroc si am prins cel mai frumos rasarit din Argentina. Pur si simplu nu imi puteam dezlipi ochii de stanca rosie a varfului Fitz Roy de culoarea caramizii, pe un frig de sub 15 grade.

Ultima seara am admirat muntele Fitzroy de pe malul lacului de la Laguna Capri, apoi ne-am indreptat spre Chile.

Intr-o dimineata rece, in care cafeaua fierbinte facuta la primus in camera de hostel m-a trezit de-a binelea am luat autobuzul spre Parcul National Torres del Paine. Drumul pana la Refugiul unde am fost cazati a fost relativ usor, insa afara fulguia si nori. Acolo am aflat ca rasaritul nu fusese vazut de cateva zile si prognoza nu era cea mai buna nici pentru ce-a dea doua zi. Dupa cina copioasa cu supa, somon si desert, am mers spre cort cu speranta ca voi prinde totusi ceva a doua zi.

Si m-am trezit iar la 5.30 si cu frontal ape cap am iesit din cort si am strabatut cararea pana la sus, la  Lago Torres. Era frig, foarte frig ca nu puteam sa las manusile jos mai mult de 3 minute ca imi inghetau mainile. Le-am scapat odata jos si cand am incercat sa le ridic imi era atat de frig ca m-am dezechilibrat si am alunecat pe grohotis vreo 12 metri, de era sa ajung in lac.

Si a venit rasaritul… rasaritul care este descris in carti ca unul dintre cele mai frumoase din lume. Nu am vazut nicodata atatea culori la un rasarit. A incaput de la roz, apoi rosu caramiziu, dupa care stanca s-a facut galbena, apoi portocalie. Totul nu a durat mai mult de 45 minute. Dupa care cerul s-a acoperit de nori si asta a fost. Insa ce am simtit in cele 45 minute nu pot descrie in cuvinte, las imaginile sa vorbeasca.

Cum a fost pe urma, faptul ca am mers 30 km pe munte, ca am dormit la Refugiul Francezilor unde noaptea misunau soarecii, ca ne-am plimbat pe malul lacului Nordenskjold care se oglindea in albastrul cerului, ca batea la Paine Grande un vant de nu puteai sa stai in picioare, ca am ajuns si la capatul lumii, de gustul perfect data vita argentiniana sau de mielul Chilean, de plimbarile prin capitala Buenos Aires cu ale sale bulevarde de 22 de benzi… o sa va povestesc altadata.

Pana atunci va las in seama ultimului cer la rasarit din Patagonia!

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

A fost adaugat 1 comentariu

Horatiu Manolache a scris pe 07-04-2018 la 21:41

Foarte frumos si interesant articolul. Bravo!

0

0