Jurnal de calatorie. Partea I - de Anca Cioltan

O vorba din lumea veche spune “calatorului ii sade bine cu drumul”. Lumea moderna a dezvoltat zicala, iar acum “calatorului ii sade bine si cu fotografia”. Zicala la care si eu am aderat intr-un moment de rascruce. Moment in care am pus mana pe un aparat foto. Prietenia cu rucsacul a venit si ea imediat si asa s-a nascut ce vei vedea aici.

Nu am inceput aceasta calatorie cu gandul ca voi ajunge sa impartasesc cu tine sau cu oricine altcineva munca mea, dar vreau sa cred ca incapatanarea mea a mers frumos de mana cu o picatura de noroc.

Sunt Anca Cioltan si am indraznit sa pornesc in aceasta calatorie si in cautarea cadrului perfect, chiar daca la nivel personal asta a insemnat sa depasesc atat granite fizice cat si psihice. Am traversat tari precum Israel, Turcia, Georgia, Rusia, Armenia si Kazakhstan. Am descoperit calatoria ca o emotie, redand o realitate bruta, poate uneori goala, dar cat se poate de sincera ale acestor lumi.

Calatoria in Israel nu a fost planificata cu mult timp inainte si nici nu a fost genul de calatorie la care as fi zis DA. Propunerea a venit din partea parintilor si suna cam asa: 7 zile intr-o excursie la locurile sfinte, alaturi de un grup de pelerini organizat de o manastire.

La momentul respectiv era o propunerea ce ma facea mai mult sa o iau la fuga decat sa ma atraga. Tot ceea ce presupunea aceasta excursie contravenea credintelor mele, insa am acceptat datorita bunicului meu care in perioada comunista s-a zbatut ani in sir sa reuseasca sa ajunga in locurile sfinte. Desi nu mi-am cunoscut bunicul, diapozitivele color ce ilustrau Israel pe care le-a adus ca suvenir au creeat o punte intre mine si el si, totodata, au fost imaginile ce mi-au trezit dragostea pentru exoticul din Orient.
Am crescut privind acele diapozitive si incercand sa inteleg motivatia bunicului meu de a merge in Israel intr-o perioada in care nu era deloc usor sa faci asta.

In Noiembrie 2011 am pornit alaturi de acel grup, timp de 7 zile in Israel. 7 zile in care sentimentul dominant a fost de coplesire, am plans, am ras, am facut tot posibilul sa inteleg, sa vad, si bineinteles, sa imortalizez ce a insemnat pentru mine primul contact cu Orientul.

Diferentele culturale si religioase m-au fascinat si am incercat sa inteleg diferenta intre religie si credinta exact in locul in care cele doua se confunda si se separa in acelasi timp. Dar pana la Dumnezeu te mananca sfintii si ceea ce ar fi trebuit sa fie simplu si clar s-a dovedit a fi plin de surprize. Unele aducatoare de zambete iar altele de lacrimi.

Iti voi povesti pe larg intreaga experienta intr-un viitor articol, iar pana atunci, continuam calatoria noastra.

Voi sari peste cativa ani si cateva tari,dar nu iti fa griji, ne vom intoarce, ca sa ajungem acum, in Kazakstan. De ce Kazakstan? Pentru ca este tara care m-a facut sa o iubesc si sa o urasc in acelasi timp si pentru ca vreau sa iti arat o mica parte din ceea ce inseamna Orientul Mijlociu.

Propunerea a venit in 2015, de data asta de la Marcel, un om frumos care pe atunci imi era prieten: un traseu de 10.000 Km, cu destinatia Kazakstan, pe motocicleta. Am zis da fara sa clipesc sau sa stiu ce presupune. Amintirea inca vie a Asiei a umbrit orice grija sau frica fata de ce ar insemna aceasta calatorie.

De ce iubesc Kazakstanul?
Pentru liniste. Pentru drumurile lungi si aparent interminabile din stepa. Drumuri ce te provoaca sa gasesti frumusetea in nimic si sa iti aduci nimicul in minte. Mii de km in care numai aparitia unui tufis iti face retina sa se zbata. Camilele sunt singura pata de culoare in imensa stepa, dar si ele pareau plictisite de acea enormitate ce nu zice nimic si doar te provoca.

De ce il urasc? Din aceleasi motive pentru care il iubesc.

Kazakstanul mi-a aratat o fata a mea si a lumii pe care nu o cunosteam. In cele 30 de zile petrecute pe motocicleta, dormind in fiecare noapte la cort sub cerul liber in imensa stepa m-au fortat sa reduc totul la esential. Intalnirele cu oamenii au fost rare si distantele intre localitati imense, dar bunatatea acestor suflete, curiozitatea si energia mi-au tinut de urat pana la urmatorul contact uman. Am profitat din plin de aceste intalniri si am incercat sa iau cu mine cat mai mult, prin fotografie. 

Ca sa nu zici ca aberez, iti voi povesti o mica intamplare, iar concluziile le tragi singur. Pe un drum istovitor, plin de gropi si surprize, am fost prinsi in noapte de o invazie de soareci-cangur. Da, exista! Sunt niste animalute, de alfel dragute. Dar tot ce vine in cantitati mari devine daunator.
Asa ca nu a fost deloc placut sa vezi sute de soareci in jurul tau, ce sar ca un cangur. Dupa ce m-am obisnuit oarecum cu ei, o singura intrebare nu imi dadea pace: Unde punem cortul? Si liniste…Nimeni nu zicea nimic. Manati de soarecii-cangur, la miezul noptii am ajuns intr-un sat si ne-am oprit intr-o intersectie. La scurt timp apare o masina. Opreste! Prin limbajul semnelor, ceva ce stapaneam deja binisor, am explicat ca suntem in cautarea unui loc de campat.
Cei doi din masina, sot si sotie, au purtat o discutie de cateva secunde, din care noi am tras concluzia ca el ar fi vrut sa ne ia acasa, dar ea era putin sceptica. Cum s-a terminat? Cu noi dormind in casa si ei afara, cu o cina si un mic-dejun pe cinste, si cu o singura concluzie. Dar mai bine te las pe tine.

Daca nu ti-ai dat seama pana acum, sunt o calatoare. O calatoare prin lume si prin suflet. Acum, ca ne cunoastem mai bine, am sa ma arat si eu un pic mai mult si te invit sa continuam calatoria noastra in interiorul sinelui. Acolo unde imaginatia devine realitate, apa este roz si curge in cascade, acolo unde soarele si luna danseaza, acolo unde noi suntem noi. 

Candva am descoperit auto-portretul, si prin intermediul lui am incercat sa portretizez temerile si nelinistele care la momentul respectiv se cereau descoperite. O calatorie pe cat de grea, pe atat de frumoasa. O calatorie care m-a fortat sa ma pun fata in fata cu mine si sa vad. Un alt fel de provocare si un alt fel de rezultat.

Ce nu stiam inainte sa pornesc in aceasta calatorie este ca Israelul avea sa imi devina deschizatoar de drumuri, Marcel sotul meu, iar auto-portretul un proiect de o viata.

Nu vreau sa te zapacesc, dar simt nevoia unui dus rece de cuvinte. Un dus rece, ce te face sa te trezesti, sa te intorci la natura si sa simti. Sa simti frumusetea lui, a Universului. Asa ca hai sa iti zic un cuvant rece: Norvegia.

Este frumos. Este surprinzator. Este Nordul. Este locul unde natura s-a decis sa se arate in toata splendoarea sa. Este EA…Aurora.

N.r.: Fotografiile au fost realizate cu aparatele foto Nikon D60, Nikon D700 si Nikon D810.

        Partea a doua a Jurnalului de calatorie al Ancai Cioltan o puteti citi aici.

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

Au fost adaugate 4 comentarii

lisaowen a scris pe 02-03-2018 la 18:44

Numele meu este Lisa si sunt din SUA, vreau sa profit de aceasta ocazie sa-i multumesc marii mele Agadaga care mi-a facut intr-adevar viata placuta astazi. Acest mare om, Dr. Agadaga mi-a adus inapoi sotul meu minunat, am avut doi copii minunati de la sotul meu, acum patru ani si eu si sotul meu au fost intr-o cearta sau alta pana cand in cele din Numele meu este Lisa si sunt din SUA, vreau sa profit de aceasta ocazie sa-i multumesc marii mele Agadaga care mi-a facut intr-adevar viata placuta astazi. Acest mare om, Dr. Agadaga mi-a adus inapoi sotul meu minunat, am avut doi copii minunati de la sotul meu, acum patru ani si eu si sotul meu au fost intr-o cearta sau alta pana cand in cele din urma mi-a parasit o tanara doamna. Am simtit ca viata mea sa terminat si copiii mei au crezut ca nu-si vor mai vedea niciodata tatal. Am incercat sa fiu puternica doar pentru copii, dar nu puteam controla durerile care mancau inima mea, inima mea era plina de durere si durere pentru ca eram cu adevarat indragostita de sotul meu. In fiecare zi si noapte ma gandesc la el si mereu doresc sa se intoarca la mine, pana cand intr-o zi m-am intalnit cu un bun prieten de-al meu care se afla intr-o situatie ca mine, dar problema ei era fostul ei iubit care avea o sarcina nedorita pentru ca a refuzat sa-si asume responsabilitatea si sa o arunce. ea mi-a spus ca a mea a fost un caz mic si ca nu ar trebui sa-mi fac griji deloc, asa ca am intrebat-o care a fost solutia la problema mea si mi-a dat adresa de e-mail a acestui mare om. Ma indoiesc daca acest om a fost solutia, i-am contactat pe acest mare om si mi-a spus ce sa fac si am facut-o pe toate, mi-a spus sa astept doar 72 de ore si ca sotul meu va veni cu crawlere pe genunchii doar pentru iertare asa ca am facut cu fidelitate ceea ce ma intrebat acest mare om si dupa 72 de ore sa intors la mine din nou, contactati-l pe Dr. Agadaga pentru ajutor astazi pe agadagaspiritualhome@gmail.com ..afiseaza tot comentariul

0

0

Lidia a scris pe 30-09-2017 la 09:39

Foarte interesant articolul, cu multa emotie, ce mi-a trezit instant o pofta de calatorie si cunoastere!

0

0

Geo Iordache a scris pe 19-09-2017 la 17:00

M-am deconectat total dupa o zi incarcata! Sper sa regasesc acest sentiment in materialele tale viitoare! Cred ca este un proiect minunat si iti doresc multa bafta in continuare!

0

0

Preda Luiza a scris pe 18-09-2017 la 17:28

Impresionant, Anca! Felicitari pentru sensibilitatea si curajul care au ajuns sa se imbine perfect si sa iasa ce a fost de iesit!

0

0