Lacul Baikal - de Sorin Rechitan

Soare. 30 de grade Celsius. Indicii ce par a nu a avea nimic in comun cu indepartata Siberie. Cu toate acestea, suntem in Piata Centrala din Irkutsk, cautand un autobuz cu destinatia Insula Olkhon, Lacul Baikal. Nu suntem singurii pasageri interesati de aceasta destinatie, lucru usor de observat dupa aglomeratia pestrita din autogara. Nu vedem alti turisti. Avem insa noroc si dupa aproximativ zece minute suntem instalati pe locurile anterioare ale unui Iveco Turbo Daily ”de import”. Cam prafuit ce-i drept, dar speram ca pe parcursul celor aproximativ 300 km pana in localitatea Khuzir, principala asezare a insulei, vom beneficia de un confort demn de numele sonor al brand-ului. Ragazul dinaintea plecarii imi ofera posibilitatea de a rememora pregatirile si planul calatoriei. Lacul Baikal mi se ivea periodic in lista destinatiilor pe care imi propusesem sa le bifez, motiv pentru care am decis ca, in contextul unei expeditii alpine in Muntii Altai, a sosit si vremea sa imi indeplinesc dorinta. Recunosc, am fost inspirat in alegere si de potentialul fotogenic al zonei, promovat cu succes de o serie de fotografi rusi pe site-urile de profil din spatiul internet. Eram insa, ca de fiecare data, extrem de curios in a afla modul in care mi se va infatisa mie, un turist si fotograf pentru prima oara in aceste locuri. Aveam drept partener in aceasta calatorie unul dintre cele mai apreciate aparate fotografice Nikon: D750 cu 2 obiective - relativ noul NIKKOR AF-S 18-35mm f/3.5-4.5 IF-ED si versatilul NIKKOR AF-S 28-300mm f/3.5-5.6 ED VR. 

In pofida binecunoscutelor conditii birocratice impuse de o calatorie in fostul spatiu sovietic (dovada cumpararii biletului de avion, clasica invitatie din partea unui operator de turim din zona vizitata, obtinerea autorizatiei de acces din partea autoritatilor in zonele de frontiera, etc), obtinerea vizei la Ambasada Rusiei din Bucuresti s-a dovedit a fi la final o simpla formalitate.

Soseaua pana la feribotul ce asigura conexiunea cu Insula Olkhon ne poarta de-a lungul unui tinut salbatic, presarat cu localitati rustice si paduri seculare de conifere. Pe ultima sa portiune, drumul nu este asfaltat, fapt ce nu parea a-l deranja pe sofer. Viteza ridicata de deplasare este pastrata si aflam cu aceasta ocazie sursa stratului gros de praf asezat pe banchetele si tapiseria microbuzului.
Schimbam din curiozitate cateva vorbe cu un turist olandez, calator singuratic, angajat in segmentul de middle management al unei companii de asigurari din China. Se simte bine in aceasta parte a Rusiei, singurele sale nemultumiri facand trimitere la nivelul scazut de cunoastere a limbii engleze de catre localnici, cu inerenta imposibilitate de a se conecta pe placul lui la anturaj. Si trebuie sa marturisim ca ii dam dreptate. La finalul celor 4 saptamani petrecute in indepartata Siberie, numarul tinerilor vorbitori de limba engleza putea fi socotit pe degetele de la doua maini.

Odata ajunsi la debarcaderul feribotului, toti pasagerii microbuzului sunt invitati sa coboare. Pana la imbarcare avem suficient timp pentru a surprinde in cateva cadre reflexia azurie a cerului in oglinda lacului. Multimea de oameni descinsa din autovehicolele aliniate pentru imbarcare asteapta nerabdatoare pe ponton. Informatiile noastre privind suprapopularea turistica a satului Khuzhir, destinatia noastra, ar putea fi exagerate, judecand dupa numarul redus de straini. La imbarcare, ma strecor in multime, cu speranta luarii unor cadre mai apropiate. Insa rusii nu sunt un popor receptiv cand vine vorba de fotografie. Am ridicat aparatul la ochi pentru a incadra, suficient pentru a atrage cateva priviri neprietenoase. Desi nu m-am ales cu fotografiile dorite, nu fortez nota si ma indrept, in iuresul multimii, catre prova feribotului. Transferul catre insula Olkhon dureaza aproximativ 20 minute. Dupa debarcare, ocupam aceleasi locuri din microbuz si ne indreptam pe un larg virajat si neamenajat catre Khuzhir. Insula Olkhon ni se infatiseaza dezolant de stearpa si austera, in ciuda originii sale etimologice (buriatii, populatia indigena, denumind-o ”Oyhon”, in traducere libera ”tinutul impadurit”). Desi e iulie si e cald, locul pare a pastra ceva din suferinta indelungilor ierni siberiene, a caror asprime i-a determinat probabil pe localnici sa exploateze exhaustiv padurile insulei.

Cu gandul la ora tarzie, soferul goneste nebuneste, incercand sa ocoleasca, cu viraje scurte si violente, spre disconfortul pasagerilor, gropile cascate in drumul de tara al insulei. Peste 50 minute, un sat de vacanta, insirat de o parte si de alta a drumului, ne da de stire ca ne apropiem de Khuzhir. Rand pe rand, pasagerii coboara din microbuz, pare-se fiecare la locuinta sa. Ajunsi in centrul satului, marcat de un supermarket modest, vine randul nostru sa coboram. Ramanem pentru citeva minute in colbul gros al drumului, sfatuindu-ne ce directie sa apucam pentru a gasi un loc de cazare pentru cele doua zile planuite a fi petrecute pe insula. Doua minute mai tarziu alegem un drum laturalnic, iar peste alte 10, urcam scarile abrupte ale unei pensiuni, recomandata de un localnic nimerit a fi in zona. Pretul este mai mult decat convenabil, aproximativ 40 lei pe noapte.

Ne despovaram de rucsaci, schimbam cateva cuvinte si mai multe semne cu prietenoasa gazda, o femeie zdravana in jur de 45 de ani si pornim catre lac. Intr-o tabara de corturi, amplasata intr-un luminis de pini pe malul lacului, un guru barbos sustinea o sedinta ad-hoc, unui prezidiu format exclusiv din femei. Una din atractiile zonei o constituie calitatea sa de principal centru samanic al emisferei nordice. Insula Olkhon este cunoscuta drept ultimul refugiu al samanilor mongoli, retrasi aici datorita indelungilor persecutii la care au fost supusi pe timpul stapanirii lui Ghenghis Khan, iar mai tarziu al celor buriati, in contextul raspandirii budismului in zona. Cel mai sacru loc al insulei este Shaman Rock, situata pe Capul Burkhan, compozitia sa geologica (marmura alba, quartz si granit) fiind considerata de multi oameni de stiinta ca fiind una din sursele sale bioenergetice. In pestera omonima, legenda spune ca salasluia Azhin, ”stapanul” Lacului Baikal, permis a fi vizitat exclusiv de samani. In trecut, localnicii neinitiati manifestau teama si un respect deosebit fata de acest salas, ajungandu-se chiar la invelirea copitelor cailor in materiale textile, pentru a nu deranja linistea spiritelor, la traversarea zonei. Dar odata ajunsi la Cape Burkhan, realizam ca acele vremuri au apus demult. Izolarea nu mai constituie in zilele noastre un impediment in calea calatoriilor, efectele turismului de masa fiind vizibil la tot pasul. Un restaurant cu o terasa se ridica semet in culmea colinei, alaturi de un stalp totemic, in varful caruia troneaza o acvila (unul dintre animalele sacre ale samanismului). Boxele amplasate pe terasa imprastie la un volum, ce-i drept decent, refrenul unui probabil slagar rusesc al momentului. Catre lac, o poteca ingusta si abrupta, impractibila pe timp de ploaie, coboara la baza stancii, de unde cupluri de indragostiti, in cautarea perenitatii sentimentelor lor, o escaladeaza nestingheriti, pentru a-si jura credinta si a se bucura de lumina crepusculului.

Intrucat soarele isi incepe asfintitul, ridic trepiedul, fixez aparatul si obiectivul superangular si expun cateva cadre, pentru reglarea parametrilor. Focala de aproximativ 20mm a obiectivului superangular se dovedeste a fi optima pentru cadrul dorit. Folosesc si doua filtre graduale (ND2 si ND4) suprapuse, pentru a compensa diferenta de aproximativ 4 trepte de expunere contre jour. Un vapor de pasageri strabate la momentul oportun perimetrul cadrului, spre satisfactia mea si a celorlalti fotografi din jur. Vizualizez cadrul pe monitorul aparatului si decid cu satisfactie ca imaginea are sanse a figura la finalul calatoriei in topul celor mai bune 10 fotografii.
Fericiti de a fi asistat la un asemenea spectacol, facem cale intoarsa, nu inainte insa de un scurt popas la un restaurant local, unde servim o delicioasa ”solyanka” (o supa de legume, cu afumatura de porc si vita) si ticluim planul pentru a doua zi.

Dis de dimineata profitam de conditiile meteo prielnice pentru a inchiria niste biciclete si urmam spre nord principala ”artera” a insulei. Drumul neasfaltat se afla in bune conditii, dar presupunem ca e greu practicabil pe timp de iarna. Pe alocuri, urmele de senile ramase de la deszapeziri ne determina sa reducem mult viteza de deplasare. Dupa aproximativ trei ore de pedalat si dezamagiti oarecum de monotonia peisajului, decidem sa facem o baie in lac. Strabatem cei aproximativ 800m de pajiste ce ne despart de plaja si ajungem la o tabara de 4 corturi. Alegem sa le ocolim prin stanga lor, moment in care un barbat corpolent, cu ochelari, ne iese in intampinare, adresandu-ne cateva cuvinte in limba rusa. Limbajul semnelor se dovedeste a fi din nou mai eficient. Aleksei face parte dintr-un grup de doua familii din Gorno Altaisk, Republica Altai, ce-si petrec an de an concediul pe Insula Olkhon. De fapt, este capul uneia dintre familii si ne invita, pe un ton mai degraba imperativ, sa pasim intr-unul dintre corturi, unde suntem serviti cu cate o ciorba de peste pescuit in acea dimineata si un ceai negru infuzat cu plante din zona - ambele binevenite dupa cele cateva ore de exercitiu fizic. Intrucat nu avem nimic la indemana pentru a le rasplati ospitalitatea, facem cateva cadre impreuna cu ei si schimbam adresele e-mail, cu promisiunea de le remite la intoarcerea acasa.

Drumul inapoi este insotit de o briza racoroasa, anuntand parca ploaia ce urma sa cada in decursul serii. Abia ajunsi la pensiune dupa returnarea bicicletelor, dinspre sud isi facusera aparitia nori amenintatori de furtuna. Moment ideal pentru a iesi la fotografiat. Ne echipam in pelerine de ploaie si cu pasi grabiti ne indreptam catre Capul Burkhan, unde anticipam sa gasim cel mai bun unghi pentru a surprinde spectacolul futunii. Focala de aproximativ 50mm a obiectivului 28-300mm se preteaza cel mai bine momentului. Odata trepeidele si aparatele instalate, primii stropi de ploaie au inceput sa cada. Nu avem prea mult timp la dispozitie, dar pe parcursul a patru expuneri de 25-30 secunde reusesc sa surprind descarcarea fulgerelor spre partea de sud a lacului. Ulterior, ploaia s-a intetit, nelasandu-ne alta optiune in afara intoarcerii la pensiune. Ajuns in camera, facem un review rapid al fotografiilor surprinse si constat cu amaraciune ca cel mai bun cadru al meu este ”ruinat” la propriu de efectul optic al stropilor de ploaie cazuti pe filtrul obiectivului. Desi montat, parasolarul nu a facut fata picaturilor de apa transportate pe orizontala de vantul puternic.

Somnul s-a lasat greu asteptat in acea seara. Nu a fost primul si cu siguranta nici ultimul eveniment frustrant in activitatea mea ca fotograf. Satisfactia ca am totusi un cadru valoros, cu un fulger razlet, palea rapid, la gandul ca imi va aminti mereu de acel cadru, mai bun, ce surpinsese descarcarea in lant a mai multor fulgere. Afara ploaia se domoleste si incerc si eu sa alung gandurile negative. Inainte sa adorm, recapitulez ca maine dimineata ne asteapta din nou un lung drum catre Irkutsk, de unde Transsiberianul ne va purta pret de 37 ore catre Novosibirsk. De aici, un microbuz ne va transporta catre Gorno Altaisk si un altul catre izolatul sat Tyungur, asezat la poalele Muntilor Altai. Obiectivul principal al calatoriei noastre in Siberia era Varful Belukha (4506m), aventura fiind abia la inceput...

Pentru mai multe fotografii accesati galeria din stanga paginii.

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

Nu exista comentarii publicate. Fii primul care adauga un comentariu!