Concert din muzica de Satriani pe Nikon D750 - de Teodora Maftei
Cand spui Satriani, spui… Hmmm, de fapt, nu stii ce sa spui mai intai. Cand spui Satriani, esti tentat sa spui chitara electrica.
Apoi, cand spui Satriani si chitara electrica, spui maini magice. Iar cand ai maini magice si o chitara electrica si te cheama Satriani, spui (sau mai bine zis, scoti) niste acorduri atat de inalte incat nu stii unde esti si cum au ajuns acolo.
Pentru ca atunci cand spui Satriani, spui geniu. Un geniu al chitarii electrice care te duce intr-o calatorie imaginara prin cele mai tulburatoare si ascunse hauri ale fiintei tale. Hauri din care mai apoi te scoate pentru a te urca pe cele mai inalte culmi ale muzicii, ale eului. Culmi in care mai auzi doar acordurile melodiilor lui, culmi pe care fiinta iti vibreaza asemenea corzilor pe care le innebuneste el. Si le innebuneste atat de tare, incat dupa 22 de piese esti si tu nebun. Cel putin mie asta mi s-a intamplat luni seara la Polivalenta :)
Fascinatia are chipul lui Satriani
Cu un tobar neobosit, Marco Minnemann, un bassist pe cat de timid la prima vedere, pe atat de fenomenal, Bryan Beller, si un veteran la clape care mai apoi si-a demonstrat maestria la chitara intr-un mod exceptional, Mike Keneally, Joe m-a fascinat pentru a doua oara live. La primul concert, la Sala Palatului, m-a luat din lumea mea, m-a pierdut si purtat pe culmile pierzaniei cu piesele lui executate tacticos si tulburator de direct, pe cat de tehnic, pe atat de metaforic.
Pentru ca acum, la Sala Polivalenta, sa ma regaseasca si sa ma aduca inapoi in mine. Doar pentru doua piese, cat am fost in fata scenei, in photo pit, la picioarele lui, sa-i surprind portretul, sa-i ating cu obiectivul foto miinile, sa-i fugaresc cu ochiul chitara pe scena. Eram eu si el. Si aparatul foto. Restul oamenilor se evaporasera in mintea mea pentru 10 minute (sau au fost secunde?) cat am avut voie sa trag. Apoi, dintr-un scaun pierdut in multime in varful salii, m-am lasat purtata de notele alea inalte care pareau ca scot tot aerul din plamanii mei si alunga toate gandurile care m-ar putea face sa ma recunosc pe mine insami.
Visul unei nopti de toamna
“Stiu ca e o nebunie afara. E frig, ploua, dar ne distram, nu?” Da, ne distram, desi distractie nu e tocmai cel mai potrivit cuvant pentru un concert din muzica de Satriani. Un concert care luni seara a scos toata linistea din capul meu asa cum el, Satrini, scoate fum din chitara lui de fiecare data, cu un joc de lumini pe fundal care te ajuta sa te simti ca intr-o calatorie spre alta galaxie. Asemeni proiectiei de pe plasma din spatele lui, in care calatoresti virtual prin vai si pe cele mai inalte si inzapezite creste ale muntilor.
Apoi, pentru un minut, te aduce cu picioarele pe pamant cand se adreseaza celor care il asculta muti: “E atat de bine sa fii cu prietenii. Asta e pentru voi :)“ Si incepe si te face sa te simti prietenul lui, caci atunci cand Satriani isi (si iti) canta “Friends”, cu zeci de chipuri de oameni care se “perinda” in proiectia de pe perete, iti vine nici sa nu mai repiri, ci sa asculti cuminte, sau mai degraba hipnotizat.
Si nu mai stii daca el este de fapt prelungirea chitarii sau chitara e prelungirea lui. Pentru ca are lejeritatea aia cu care isi compune parca un univers de sunete, sincronizat parca la secunda cu pulsul tau, si te fac sa te intrebi daca nu cumva ai aterizat intr-un plan paralel, absurd, si te-ai evaporat din timpul si spatiul pe care le simteai cand erai in lumea ta. Sau credeai ca le simti.
Unda de soc care duce muzica in alta galaxie
Satriani nu e o lectie de muzica. Nu e un concert. Si nu e un artist. E o stare de spirit. E un planset de fericire. E o eliberare de tine, de toti si de toate. E o nota. O nota muzicala in care se aduna toate notele la un loc si se fugaresc intr-o melodie pe care doar el, Joe, poate sa ti-o cante. Iar felul in care ti-o canta e peste imaginatia si cuvintele pe care le-as putea gasi eu acum.
Acum cand tu citesti randurile astea si acum cand eu scriu randurile astea. Acum la concert, da, cu ochii la Satriani si in timp ce mintea mea vibreaza, canta, plange, rade, se duce de colo colo in toate colturile capului meu ca intr-o bula de sunete. Caci pe mine, personal, Satriani ma face sa simt mereu, acum mai mult ca niciodata ca aici si acum e viitorul meu (aste randuri sunt scrise in timpul concertului, la cald).
Butterfly and Zebra – “Pentru toate creaturile care se indragostesc, raman indragostite si nu lasa pe nimeni sa le desparta”
Cand iti canta Satriani de dragoste nu numai ca te topesti. Si nu numai ca te face sa-ti simti ochii in lacrimi si sa zambesti in acelasi acelasi timp, dar te intoare parca la inceputul celei mai curate si mai frumoase povesti de dragoste pe care ai trait-o si apoi iti sterge toata durerea. Sau te duce mai departe intr-o dragoste secreta, intr-o dragoste pe care poate inca nu ai trait-o, si te zboara asemeni unui fluture intr-o viata care te cheama, te asteapta, te face sa te indragostesti.
Caci atunci cand iti canta Satriani de dragoste nu ai cum sa nu iubesti si nu ai cum sa nu vrei sa iubesti. Pentru ca fiecare vibe, fiecare acord, fiecare pas pe care il face el pe scena in timp ce-si danseaza chitara colorata (una din cele 4) te fac sa simti dragostea in alte dimensiuni. In sunete inalte si lumini de culoare. Da, poate unora o sa li se para exagerat, insa un concert Satriani se poate transforma intr-o reverie imposibil de explicat in cuvinte si destul de greu de digerat de catre cei care nu sunt consumatori ai acestui stil de muzica.
Crazy Joe
“E cineva nebun in sala? E cineva nebun? Bine. Pentru ca si eu sunt nebun. Si ma simt ca acasa aici. Iar cantecul asta e despre mine, dar o sa-l cant pentru voi. Se cheama ‘Crazy Joey’”... Si uite asa, daca mai era cineva in sala care nu era nebun, Satriani s-a ocupat de asta. Eu, cel putin, am plecat acasa si mai nebuna decat venisem la concert.
Pentru ca atata timp cat iti canta Satriani live, restul nu mai conteaza. Nici faptul ca pe ici-colo sonorizarea a dat gres (iar Sala Polivalenta s-a dovedit a fi, din acest punct de vedere, o alegere deloc inspirata pentru un astfel de concert), nici faptul ca multi oameni, veniti la acest eveniment ca la film, nu stiau cand sa aplaude, cand sa taca sau cand sa nu manance floricerele (adica in niciun moment). Caci luni seara, la Sala Polivalenta, am vazut destui oameni rataciti, care nu pareau sa faca parte din peisaj si erau pierduti in spatiul de sunete creat de Satriani.
Insa pentru mine nu a mai contat nici asta, nici faptul ca din 3 piese, cat se trag de obicei la un concert, am fost lasati sa fotografiem doar doua, si asta in conditii mai vitrege ca de obicei, fiind bagati la ingramadeala de spectatorii din primele randuri care s-au napustit in fata scenei cu telefoanele mobile si s-au amestecat printre fotografii acreditati, impiedicandu-i sa isi faca treaba.
Abia dupa prima piesa in care ne-am chinuit sa photo pit-ul imaginar sa facem fotografii si ne-am lovit de spectatori needucati, au venit si cei de la securitate sa faca putina curatenie (adica sa tina publicul la distanta). Dar nici macar asta nu a mai contat. Cum nici faptul ca, de nervi sau agitatie, de emotii sau din graba, nu mi-au iesit toate fotografiile asa cum visam si cum visez mereu cand sunt in photo pit.
Caci atunci cand iti canta Satriani, te scoate din zona de confort, te ia cu el din multimea asta de oameni mai mult sau mai putin cunoscatori, mai mult sau mai putin fani, mai mult sau mai putin civilizati, si te duce cu el departe. In lumea lui, in lumea sunetelor in care nu e zgomot si nu e galagie, in care nu sunt ganduri brutale sau amintiri urate, in care nu sunt fosnete sau carcoteli ieftine. O lume in care eu am aterizat pe 12 octombrie seara si am ramas acolo si am ramas acolo toata noaptea. Si inca ma mai plimb pe acolo… Always with you, always with me. Atat.
Concert din muzica de Satriani pe Nikon D750
Dupa un concert Joe Satriani esti atat de vlaguit de banal, cotidian si omenesc, incat setea de sunetete “extraterestre” si inexplicabila furtuna de trairi pe care le dezlantuie in tine te fac sa percepi totul altfel. De la muzica la imagine si de la culoare la lumini. Asta a facut fotograful din mine, piesa dupa piesa, de la primul cadru tras in fata scenei, pana la piesele in care am suspinat, din randul multimii, dupa jocul acela de lumini perfect sincronizat cu sunetele aproape extraterestre si cu proiectiile de pe plasma uriasa din spatele lui Satriani.
Si, sincer, si-ar mai putea dori un fotograf de concerte daca nu lumina aia… Bine, si un Nikon D750 :). Caci la acest concert am testat aparatul foto declarat de multi drept cel mai bun al anului 2014 si preferat de atat de multi fotografi de eveniment de la noi si din strainatate). Si am inteles de ce (am punctat mai jos aspectele pe care am tinut sa le verific in mod special, mai ales din punctul de vedere al fotografului de concert):
CONSTRUCTIA: In primul rand este un aparat foto usor, dar solid. Se simte bine in mana si are ergonomie superioara, cu o priza care te face sa-l simti foarte comod (eu l-am simtit mai usor si mai bine in mana decat imi simt propriul aparat foto cu care lucrez zi de azi de cativa ani, D7000).
Fact: mi-a placut faptul ca, dincolo de confort, am putut tin aparatul foto in mana si sa fotografiez o perioada lunga de timp, fara sa obosesc.
VIZORUL & LCD: Mi s-a parut mai generos si mai luminos, cu o acoperire de 100%, de o calitate superioara fata de alteaparate foto Nikon pe care le-am verificat. Desi nu am folosit ecranul rabatabil la concert (nu am avut timp sa fac asta in cele doua piese in care am facut fotografii), cred ca acesta e un avantaj pentru fiecare fotograf in situatii mai grele (fie ca nu vrei sa fii vazut de subiect atunci cand il fotografiezi, fie ai un unghi in care chiar nu poti sa te desfasori in stilul clasic, sa zic asa).
Fact: Rabatabil pana la 90º in sus si 75º in jos, e ideal pentru cadre la “firul ierbii”, spre exemplu, sau pentru alte situatii speciali.
FOCALIZARE: Are o focalizare superioara altor aparate foto pe care le-am folosit pana acum, capabil sa focalizeze in lumina foarte slaba, pana la -3EV). Iar asta, pentru un fotograf de concerte care se confrunta mereu cu situatii in care lumina e albastra sau mov sau rosie ori cu conditii de iluminare foarte foarte slaba, e un must! De aceea, cred, multi dintre fotografii de concert sau de eveniment au optat pentru acest aparat foto (si recunosc, la randul meu, ca este ceea ce mi-as lua de Black Friday :) ).
Ca sa nu mai spun ca, ceea ce avea sa ma incante si mai mult, mai ales dupa ce am vazut fotografiile de la concertul Joe Satriani, a fost calitatea imaginii la un ISO mare (mai rar sa faci fotografii cu zgomot prea putin perceptibil la un ISO de 2500).
Fact: Intervalul ISO de 100–12800 se poate extinde pana la 50–51200!
CALITATEA IMAGINII: Dupa o expeditie la Milano, la World Expo 2015 (despre care voi scrie in curand) si un concert Joe Satriani in care am tesat Nikon D750, pot spune ca am fost incantata de calitatea superioara a imaginii. Datorita procesorului de tip Expeed 4 si a rezolutiei de 24,3 megapixeli, detaliile, contrastul si dinamica imaginii te satisfac pe deplin, mai ales cand vine vorba de claritatea si reproducerea culorilor. Mai mult, am fost incantata de viteza de fotografiere mai ales in rafala, la D750 aceasta fiind de pana la 6,5 fps in formatele FX si DX (ceea ce la un concert rock e important).
Fact: Dincolo de cele 51 de puncte de focus care te ajuta sa focalizezi automat in cele mai dificile conditii, mi-a placut sa descopar noul mod Zona AF grup.
FISIERELE RAW: Personal, nu fotografiez mereu Raw, insa, dupa ce am vazut fotografiile pe care le-am tras cu D750, am inteles cat de important este acest aspect. Atat ca detalii si informatie pastrata, cat si in ceea ce priveste nivelul de zgomot, foarte redus, cum spuneam si mai sus. Iar in etapa de post procesare a fisierelor RAW am fost uimita de acest aspect.
Fact: Shutterul mi s-a parut mai silentios decat la alte aparate foto testate.
MENIU & BUTOANE: Tipic Nikon. Bine organizat si prietenos daca vrei sa iti configurezi mai usor un meniu personal, in care sa-ti faci setarile preferate. E un ajutor, mai ales cand nu dispui de prea mult timp sa te joci cu butoanele si comenzile aparatului. In ceea ce priveste butoanele si rotitele, aranjamentul este clasic pentru Nikon, insa ceea ce mi-a placut mai mult a fost faptul ca poti seta butonul OK pentru ca la o simpla apasare sa vezi imaginea marita la 100%, lucru care te ajuta sa verifici nivelul de zgomot, de exemplu, sau daca ai focalizat bine.
Fact: Cu o singura incarcare a bateriei poti ajunge la 1.230 de imagini statice.
Pe Teodora o gasesiti si aici!
review, fotografii, bucuresti, test, concert, nikon, d750, joe satriani, rock
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot