Cum am fotografiat aurora boreala in Islanda - de Ioana Epure

E surprinzator si dezamagitor sa ajungi intr-o tara ca Islanda si sa auzi, ca pe un soi de profetie, ca "Aurora alege cand sa ti se arate, nu tu alegi cand sa o vezi". Dar urma sa aflam pe pielea noastra cat de adevarat e! 

Unul din motivele pentru care am ales sa facem inconjurul Islandei pe soseaua de centura (asa numitul Ring Road) in luna ianuarie a fost tocmai probabilitatea de a ne intalni cu aurora boreala. Soarele apunea in jur de 4 si rasarea in jur de 11 – scazand apusurile si rasariturile extrem de lungi si stranii ale nordului, ramaneam cu vreo 16 ore de bezna pe zi. Aveam opt nopti la dispozitie sa o prindem si vreme buna – nu poti vedea aurora pe un cer innorat! Drumul ne ducea pana la vreo 100 de kilometri de Cercul Polar, iar indexul Kp (care iti indica probabilitatea unei furtuni geomagnetice si deci a aparitiei aurorei) era bun pentru patru zile din cele opt si decent pentru celelalte patru. Oricum, in acest scop sunt utile aplicatiile de telefon (precum “Aurora Forecast”), cu push notifications pentru momentele de maxim.

Povestile spun ca uneori poti vedea aurora chiar si din Reykjavik, si poate chiar asa e, cand aurora e foarte puternica – dar probabilitatea ca asta sa se intample fix in timpul acelor opt zile era mica, asa ca ne-am bucurat ca drumul nostru urma sa ne duca prin tot felul de orasele foarte mici, unde ne programasem sa innoptam si sa mergem la vanatoare de lumini spatiale pe camp, unde nu exista poluare luminoasa.

Al treilea popas din excursia noastra a fost in Hofn, un orasel cu 2000 de locuitori din sud-estul Islandei. Ziua care ne-a adus acolo a inceput cu o ploaie care reusise sa ne deprime complet – Islanda e paradisiaca atunci cand e insorita, dar vremea rea poate sa devina de-a dreptul inspaimantatoare, cu vanturi care iti zguduie pur si simplu masina pe sosea.

In Hofn ne-a asteptat, pe langa un cer perfect senin, exact un astfel de vant (cam 65 de kilometri pe ora, ziceau indicatoarele de pe marginea drumului). Localnicii ne-au avertizat sa nu plecam din oras, se pot intampla lucruri rele pe astfel de vanturi. Dar era unica noastra sansa sa vedem, poate, aurora. Asa ca ne-am urcat in masina si ne-am oprit in afara orasului pe un drum oarecare, de unde aveam vizibilitate in toate directiile.

Si la un moment dat, dupa o jumatate de ora de stat in masina cu luminile stinse, in frig, simtind vantul cum ne zgaltaie masina (un sentiment tare neplacut), undeva in nord am zarit o pata pe cer. Era abia vizibila, si eram destul de siguri ca e un nor, insa inainte sa plecam dezamagiti de faptul ca am pierdut o noua sansa sa vedem aurora, am decis sa lasam senzorul camerei, un Nikon D750, cu un obiectiv NIKKOR AF-S 24-70mm f/2.8G pe el, sa ne spuna ce vedem de fapt pe cer. Un cadru oarecare, facut din masina, cu un timp de expunere de 30 de secunde ne-a aratat ca de fapt norul nostru era verde. In sfarsit o vedeam!

Cum fotografiezi insa Aurora boreala cand abia deschizi portiera de la masina si nu poti sa stai in picioare din cauza vantului? Cand trebuie sa tii trepiedul cu toata greutatea corpului ca sa nu zboare – si e greu sa cari saci cu nisip la cala cand schimbi doua avioane pana in Islanda – iar corpul tau trebuie sa se tina de manerele masinii ca sa nu zboare? Si cand, pe langa toate astea, iti ingheata varfurile degetelor in nici jumatate de minut de stat afara?

Din masina.

Am spalat parbrizul, am stabilizat camera pe bord, ne-am folosit de faruri si de masinile care treceau, din cand in cand, pe drum, pentru diverse artificii si pentru focalizare, atat cat s-a putut, si, pe parcursul urmatoarelor doua ore, am intors masina pe camp in toate directiile in care luminile dansau pe cer, la expunere de 20-30 de secunde.

Pozele, insa, sunt sarace comparativ cu spectacolul real. Aurora incepe deloc spectaculos, ca niste arcade verzi care se intind dintr-o parte in alta a cerului, dar cand pe arcade incep sa se miste spirale de lumina, dintr-un capat in altul, ca niste flacari stranii, te intrebi daca nu cumva visezi, sau te-ai spart cu ceva fara sa-ti dai seama. Ca-n bancul cu taranul la zoo, care vede girafa si sustine ca “acest animal nu exista”, te intrebi daca nu cumva te-ai lovit la cap, pentru ca mintea ta refuza sa creada ca mai exista si altceva pe cer decat ce-ai vazut toata viata ta. Ca exista nebunia asta de lumini care danseaza delicat.

Momentul de maxim, insa, cand razele cad ca niste ace multicolore, a fost cel in care am inchis aparatul, am iesit afara din masina si tinandu-ne de manere si portiere, ne-am uitat la cel mai frumos spectacol de lumini pe care l-am vazut vreodata, intr-unul din momentele alea care te fac sa te simti cu adevarat privilegiat ca ai posibilitatea sa calatoresti si sa vezi toate lucrurile astea minunate.

A fost singura zi in care am vazut aurora in excursia noastra de jur-imprejurul Islandei, si, din cate ni s-a spus, n-a fost o aurora prea puternica. Iar conditiile in care am fotografiat-o m-au facut sa-mi doresc sa mai am ocazia sa o fac, mai bine, si mai bine - pentru ca tehnic este, intr-adevar, o provocare. Mi-as fi dorit elemente mai interesante in cadru, mai multa precizie in executie, si da, sper ca data viitoare voi putea sa surprind si momentul de maxim, cand aparatul trebuie indreptat in sus, pentru ca acolo se intampla cu adevarat spectacolul, iar de data asta unghiul asta nu mi-a fost accesibil din cauza vantului. Si, drept sa va zic, nici n-as mai fi vrut sa fotografiez.
Cateodata, e bine sa lasi aparatul jos si doar sa privesti, indiferent cat de ambitios esti ca fotograf. Prima data cand vezi aurora e unul din acele momentele.

Mai multe povesti si fotografii gasiti pe blogul Ioanei Epure.

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

A fost adaugat 1 comentariu

Vilmos a scris pe 16-02-2018 la 06:16

Ioana draga, articolul nu isi merita titlul!

0

0