Caii salbaticiti din Delta Dunarii - de Adrian Dedu
Vara-i in toi si eu ma bucur din plin de natura cu aparatul foto la ochi. Iubesc faptul ca serile-s lungi si am timp mai mult pentru fotografie. Desi am avut multe momente faine traite vara asta in natura, pana acum cel care mi-a ramas cel mai adanc sadit in minte si-n suflet a fost cel de a inceputul verii, din Delta, cu caii salbaticiti. Rememorez acea seara calda printr-o imagine cu manzul sub protectia mamei sale...
Dupa ce petrecusem cateva zile pe munte si prin paduri in cautare de viata salbatica, m-am suit in caiac si am plecat in Delta cu strictul necesar la mine ca sa fac loc aparatului foto in cockpit-ul caiacului. Nu am mers acolo unde se duc turistii obisnuiti, ci in zonele pur salbatice ale Deltei. Inca sunt zone d-astea prin Delta unde nu a calcat picior de om ani de zile si unde natura se desfasoara in ritmul ei. Natura de acolo mi-a aratat in cel mai pur mod ca este total independenta de om si ma face sa cred ca orice efort al nostru de a o conserva prin tot felul de mijloace are impact relativ minim. Tot ce trebuie noi sa facem este s-o lasam in pace, fara sa mai intervenim deloc. Cu nimic.
Explorarea Deltei Dunarii din caiac ramane pentru mine cel mai bun mod in care o pot face. Asta pentru ca o experimentez in adevarata ei stare, fara sa deranjez natura din jur cu motoare de barca sau cu valuri provocate de aceasta. Nu e usor, fireste. E dincolo de orice zona de confort pe care o ai in raport cu viata cotidiana. Am padelat aproape 80km in 4 zile prin ape calme si tulburi. Printre tantari, soare arzator si tot felul de lighioane. Este o oportunitate ideala sa meditez si sa-mi mai fac ordine prin ganduri. Poate vine vreo idee buna, cine stie...
Dupa trei sferturi de zi in care padelasem in jur de 15 km cu doua mici pauze, se lasase seara si soarele se pregatea sa apuna curand. Noi padelam pe-un canal pe unde nu circula nicio barca, plin de vegetatie si in mintea mea era mereu un pitic care-mi spunea ca sunt si ochi care ne tot urmaresc de pe mal, asa cum Gollum ii urmarea pe hobiti in drumul lor spre Mordor. Trebuia sa acostam undeva, sa ne gasim un loc unde sa ramanem peste noapte. Pe mal numai stuf si salcii si aparent niciun loc unde sa acostam. Raze de soare ale apusului se strecurau printre stuf, mangaind usor luciul apei calme si contrastand cu umbra copacilor de pe mal. La un moment dat, printre vegetatie se intrezareste un loc relativ potrivit unde puteam trage caiacele pe mal. Prima oara a acostat Stefan, apoi urmam noi. Numai ca, inainte de asta, Stefan a verificat un pic locul sa vada daca putem campa. Malul era un pic mai inalt decat nivelul apei cam cu vreo 2 m. Dupa ce a urcat pe mal, se intoarce la noi si striga in soapta: ”Cai, sute de cai! Adi, hai repede incoa’!”
Am tras rapid caiacul pe mal si am luat aparatul foto. Dincolo de mal, in fata mea se deschidea un camp imens cu sute de cai salbatici, celebrii cai salbaticiti din Delta de care tot povestesc oamenii. Erau calmi, insa erau momente cand o luau la fuga dintr-un capat in altul al campului, rascolind praful in aer. Nu pareau sa fie deranjati de prezenta noastra dar pastrau o oarecare distanta fata de noi. Am asteptat o perioada de timp ca soarele sa ofere scena perfecta cu lumina sa, insa nu era foarte simplu sa aliniezi caii cu soarele. In timp ce stateam jos in iarba si asteptam sa mai cada soarele-n pamant, caii au luat-o brusc la fuga fix in directia opusa unde apunea acesta. Asa ca am luat-o la fuga in paralel cu ei si aparatul in mana. A fost o cursa nebuna de vreo 2-300 de metri printre iarba densa si gropile facute de copitele lor in pamantul inmuiat de ploile din zilele anterioare.
La un moment dat m-am oprit, insa caii tot galopau inainte iar eu gafaind m-am asezat pe pamant sa-mi trag sufletul, oarecum dezamagit ca nu reusisem sa-mi fac compozitia perfecta din capul meu. Ii priveam respirand alert, cum alegau in distanta. Ma gandesc sa-mi pregatesc aparatulfoto pentru orice eventualitate. Cu ochii-n ecran, rotesc rotitia camerei scazand timpul de expunere si pun ISO-ul pe automat. Ridic privirea si fata mi se insenineaza brusc: herghelia o ia indarat spre mine. Direct spre mine!
Eram in dubii daca sa raman pe pozitie sau sa o iau la fuga pentru ca riscam sa fiu calcat in... copite. Insa fix inainte sa ma ridic si s-o iau la fuga, caii m-au observat si au virat usor direct spre locul unde apunea soarele. Erau deja in dreptul luminii apusului, iar sub mine se simtea cum literalmente duduie pamantul. Transpirasem, respiram alert iar pulsul o luase razna. Tantarii profitau de ocazie din toate directiile dar adrenalina era prea mare ca sa-i pot baga in seama. Indrept camera spre soare si incep sa trag. Ce emotie! Ce traire! Ce fericire! Ce momente unice iti poate oferi natura asta salbatica! Ma simteam ca intr-un adevarat vest salbatic. Imaginati-va un pic cateva sunte de cai galopand si nechezand rasunator, ridicand tot praful in sus si in acelasi timp facand pamantul sa vibreze sub tine, iar soarele lumina intreaga scena intr-o lumina perfecta. Uitasem limba romana. Bajbaiam niste cuvinte in incercarea de a ma ciupi sa vad daca nu care cumva visez. Vezi tu, cand natura imi ofera astfel de momente unice, ma face sa ma simt dator fata de ea. Imi vine sa dau si mai mult inapoi in semn de multumire iar prin fotografia mea voi face asta, cat imi sta in putinta.
In Delta Dunarii traiesc, in deplina libertate, aproximativ 4000 de cai, hai sa le spunem salbatici. Desi, ei la origine sunt salbaticiti. Lipovenii din Delta, desi erau pescari, au adus cu ei si cai atunci cand s-au stabilit aici fugind din Rusia de reformele religioase ale tarului Petru cel Mare. Mult mai tarziu, in perioada comunista, in Delta au existat ferme de cai ce furnizau carne pentru export, mai ales in Italia. Prin anii ’80, la o asemnea ferma din Sfantu Gheorge a aparut o boala virala, febra aftoasa si caii au fost lasati in libertate. Cei care au supravietuit bolii, impreuna cu caii abandonati de localnicii din Delta mutati la oras, sunt stramosii actualilor cai salbatici pe care ii vedeti in aceste imagini. Cei care au rezistat secetei si caldurii verilor, precum si frigului iernii, s-au salbaticit in timp. Au capatat un instinct de turma, s-au organizat in herghelii, au devenit mai rezistenti si au inceput sa foloseasca ca hrana vegetatia aspra de stepa. Dar caii salbatici nu reprezinta o rasa disctincta. Fiind robusti, inalti si cu alura zvelta, se pare ca acesti cai care traiesc in libertate in Delta Dunarii sunt, totusi, un amestec intre rasa Hutul si calul arab. Calul Hutul este singura rasa romaneasca, formata in padurile Bucovinei si are o mare rezistenta la frigul iernii. Rasa Hutul se mentine acum in herghelia Lucina din judetul Suceava. Calul arab este adaptat la caldura si nisipul desertic, astfel ca secretul surpavietuirii calului salbatic din Delta este imperecherea de-a lungul timpului a acestor doua rase.
Caii salbaticiti de la Letea au fost fotografiati de Adrian Dedu cu aparatul foto Nikon D500 si obiectivul NIKKOR AF-S 500mm f/4E FL ED VR, TC-14E III. Puteti descoperi fotografile lui Adi pe www.adidedu.com
wildlife, delta, delta dunarii, nikon, d500, cai, cai salbatici, cai salbaticiti, adrian dedu, adi dedu
Au fost adaugate 3 comentarii
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot