Aventura pe Alpamayo a inceput din oraselul Cashapampa, de unde incepe faimosul „Santa Cruz treck”. Noi am decis ca vrem sa ajungem in tabara de baza de sub Alpamayo intr-o singura zi. De obicei acest drum se face in doua zile, noi nu ne mai permiteam luxul de a ne lua mai multe zile la dispozitie. Asadar zis si facut, am plecat la 8:00 dimineata si am ajuns in tabara de baza in jurul orei 22:00. Daca dimineata vremea parea sa fie in regula, seara in tabara de baza situatia era cu totul alta. Cu toate astea am hotarat sa pornim spre „moraine camp” si acolo sa decidem ce vom face mai departe. Ziua urmatoare dis-de-dimineata urcam din nou, ca la ora 15:00 sa fim in tabara, am ajuns devreme. Am profitat de timpul liber ca sa ma plimb si sa fotografiez ghetarii.
Un lucru interesant despre vremea in Cordillera Blanca este ca diferentele de temperatura dintre zi si noapte sunt destul de mari, pe timp de zi pot ajunge la 25 de grade, iar noaptea pot scadea mult sub pragul de inghetare al apei. Astfel aproape in fiecare dimineata ne trezeam cu zapada in corturi, zapada ce se facea din condensul inghetat de pe corturile noastre de expeditie. La un moment dat a inceput sa devina chiar suparator atunci cand incercai sa dormi si micii fulgi de gheata iti cadeau pe fata.
Alex Prigoana si Alex Sava pe Chopicalqui
Alex Prigoana, privind spre Machu Picchu
Apus in tabara Avansata de pe Alpamayo
In timpul ascensiunii pe Alpamayo am facut cea mai proasta decizie din toata expeditia. Impreuna cu colegii de echipa am hotarat sa urcam pana in tabara avansata, desi norii nu pareau sa plece. La urcarea pe ghetar mi-am dat ochelarii jos si am mers fara ei pana la locul unde urma sa punem din nou tabara. Era innorat, mi-am zis ca nu e nevoie de ochelari, ceea ce nu stiam eu, era ca razele UV trec si prin nori. Am facut oftalmie, sau cum este cunoscut pe engleza: snow blindness.
Acesta afectiune se manifesta prin lacrimarea continua a ochilor, inflamare si prin neputiinta de ai deschide, nu mai vorbesc de durerea incredibila. Stiam ca va fi asa in jur de 24 de ore, dupa care imi voi reveni, dar acele 24 de ore aveau sa fie cele mai lungi 24 de ore. Va dati seama ca nu am putut fotografia, eram ca un delfin esuat pe uscat. Se parea ca din nou voi pierde o ascensiune.
De data asta vremea proasta a fost de partea mea. In acele 24 de ore frigul vantul si zapada nu au permis nici o tentativa de ascensiune, ba chiar din 5 expeditii cate erau acolo, am mai ramas doar doua, noi si o echipa de muntenegreni care asteptau o fereastra de vreme buna de aproximativ sapte zile. Intre timp a mai venit o echipa de americani. Dupa o zi de stat degeaba si dupa ce mi-am revenit, ne-am hotarat ca dimineata ce avea sa vina sa incercam o urcare orice ar fi. Ne-am trezit la 1:00 am, am mancat, ne-am echipat si am pornit la drum. Noi am fost deschizatorii de drumuri, fiind urmati de americani si la cateva ore distanta de muntenegreni. La ora respectiva cerul era senin, dar odata cu venirea diminetii au aparut si norii, nu ne-am lasat intimidati, iar la ora 10:00 Claudiu si cu mine eram pe summit, urmati la scurt timp de Mihnea si Alex Prigoana. Era o reusita fantastica, dar din pacate oportunitatile de a face fotografii erau aproape inexistente, datorita norilor.
Pe Alpamayo am decis sa pun aparatul de fotografiat in rucsac, pentru ca traseul urmat de noi era unul dificil, format din gheata, la baza fiind la un unghi de 55 de grade, urcand spre varf pana la 80 de grade. Acum era timpul sa-mi iau rolul de alpinist in toata seriozitatea lui.
Colegii mei se pregatesc sa coboare de pe Alpamayo
Corturile noastre sub Alpamayo
Expeditii in tabara de baza de sub Chopicalqui
Nici in timpul ascensiunii si nici pe perioada coborarii nu am avut parte de evenimente neplacute, am ajuns inapoi la corturi, morti de oboseala dar fericiti, Alpamayo ne-a permis sa-l urcam. Atat americanii cat si muntenegrenii au reusit sa ajunga pe varf. A fost o zi de sarbatoare pentru toti. Nu am apucat sa ne bucuram prea mult pentru ca stiam ca mai avem un drum lung si periculos pana jos.
La coborare, vremea s-a deschis si am avut prilejul sa vedem un munte extraordinar si care bineinteles a fost adaugat pe lista de ascensiuni viitoare. Acest varf este Artesonraju, s-ar putea sa il cunoasteti, a fost inspiratia pentru creare siglei Paramount Pictures.
Am plecat din Romania cu 4 baterii de rezerva EN-EL15, le-am avut cu mine tot timpul dar niciodata nu am folosit mai mult de doua. Acest gen de baterie se regaseste si in Nikon D7000 si este extrem de eficienta. Am plecat de acasa cu patru stiind ca temperatura scazuta afecteaza foarte mult eficienta bateriilor, nu a fost cazul. Desi am fotografiiat ca un dement niciodata nu am simtit nevoia de a folosi toate cele patru baterii. Intorsi in Huaraz am realizat ca nu mai este timp de inca doua ascensiuni, asadar am decis sa ne impartim in doua echipe si sa atacam doua varfuri in acelasi timp. Eu si Alex Prigoana urma sa dam o tentativa pe Chopicalqui, un varf de 6354m, descris in ghidul nostru ca fiind mai putin tehnic, nu era sa fie asa. Mihnea si Claudiu au plecat spre Hunadoy, un varf foarte rar urcat datorita dificultatii lui.
Ghidul nostru descria ruta de pe Chopicalqui ca fiind una facila unde ai nevoie doar de doua ancore de zapada si o singura coarda pentru a trece peste crevase. Nici nu se pomenea de pioleti tehnici, se cerea doar un piolet clasic. Ghidul a fost scris in 2009, de atunci au trecut aproape patru ani, multe s-au schimbat, voi reveni la acest aspect mai tarziu.
Stiind ca este ultimul nostru varf am hotarat sa profit cat se poate, asadar am luat si trepiedul meu din carbon, fiind convins ca va fi un traseu usor.
Nu e zi, luna a fost sursa de lumina
Maretul Chopicalqui la rasarit
Ultima parte a coborarii de pe Alpamayo
Eu si Alex am hotarat sa urcam pana in „moraine camp” intr-o singura zi, abia am ajuns in basecamp, asta pentru ca am fost indrumati pe o ruta gresita de cativa localnici, mai putin binevoitori. A trebuit sa balaurim mai bine de 5 ore pana sa ajungem pe ruta traseului nostru. A trebuit sa trecem peste un torrent care venea direct din munti si in care daca picam, era garantat sa ajungem pana la baza muntelui. In seara petrecuta in basecamp am avut prilejul de a asista la o priveliste extraordinara. Cerul era senin si luna lumina cu putere muntii din jurul nostru, ce bine ca am luat trepiedul cu mine.
Ca sa recuperem din timpul pierdut, ne-am propus ca ziua urmatoare sa sarim peste morain camp si sa urcam pana in ultima tabara. Am reusit sa ajungem acolo intr-o zi, dar eram extenuati, ziua urmatoare trebuia neaparat sa stam acolo si sa ne odihnim. A fost o decizie pe jumatate buna, zic asta pentru ca era o zi perfecta pentru a ataca summitul, dar era si o zi perfecta pentru fotografiat. Bineinteles ca nu am pierdut timpul, am profitat de vremea buna pentru a face cat mai multe fotografii si filme.
Pe la amiaza s-a intors de pe varf un american care venise acolo cu o armata de „angajati”, avea ghizi, bucatari si carausi. Cand ne-a zis ca traseul este unul dificil, nu l-am crezut, ne-am zis ca ce stie el de dificultate, mai ales ca a urcat pana acolo cu mana-n buzunar. Insa cand ghizii ne-au zis ca exista pasaje tehnice si traversari dificile, am cam ramas pe ganduri.
„Sa fi gresit autorul ghidului?” Nu a gresit, acum patru ani traseul era mult mai usorm dar totul se schimba de la an la an, asta ne-a spus un alt ghid local care era acolo cu o echipa de austrieci. Partea fericita a fost ca eu am decis sa plec de acasa cu ambii pioleti tehnici, am zis ca e mai bine sa fie decat sa le simt lipsa, Alex avea doar unul, asta nu era problema principala, problema principala era ca aveam doar o singura semicoarda si doua ancore de zapada. Ori faceam rost de mai mult ancore ori procuram inca o semicoarda. Am vorbit cu ghidul austriecilor si el ne-a promis o semicoarda la coborare, atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ea.
Inca odata ne-am trezit dis-de-dimineata, prietenul nostru, ghidul austriecilor a venit la noi si ne-a intrebat daca vrem sa urcam (vremea se stricase), noi i-am zis ca da, asadar am pornit cu totii spre varf. Pe parcurs unii dintre austrieci au inceput sa renunte, din varii motive, noi am persistat. Intr-adevar au fost doua pasaje de urcat, unul de trei lungimi de coarda si unul de doua, nu se putea trece peste ele doar cu un singur piolet tehnic, nu mai zic de un piolet clasic cum se cerea in ghid. Am mers doar eu cap de coarda, asta pentru ca Alex avea un singur piolet. La ora 10:00 am fost pe varf, moment extrem de emotionant, eram noi, cei cativa austrieci ramasi si ghizii lor si inca o echipa de alpinisti peruani.
Coborarea uneori e mai dificila decat urcarea, riscul sa aluneci fiind mult mai mare
Panorama cu Cordillera Blanca vazuta din tabara avansata de pe Alpamayo
Obositi dar inca capabili de a merge mai departe
Desi vremea era extrema, cu vant destul de puternic si temperaturi scazute, am reusit sa ajungem si pe varful lui Chopicalqui, nici noua nu ne-a venit sa credem ca eram acolo. Ne-am fotografiat si am pornit din nou la vale, ghidul s-a tinut de cuvant si ne-a lasat sa folosim o coarda de-a lor ca sa facem rapelurile. Pe munte legaturile dintre oameni devin foarte stranse, strainii devin ca fratii indiferent de nationalitate sau de culoarea pielii.
Din pacate, vremea proasta i-a prins si pe colegii nostri Mihnea si Claudiu, traseul lor era unul mult mai dificil, cu catarare mixta pe gheata si stanca. Ei au renuntat la ascensiunea lui Hunadoy, o tentativa pe acea vreme ar fi fost cu siguranta o condamnare.
Ne-am intalnit cu totii in Huaraz la o zi diferenta, la pizzeria noastra favorita “El Horno”. Expeditia s-a incheiat, ne-au mai ramas cateva zile pentru vizita la Machu Picchu, care era la cativa mii de kilometri distanta. Am decis sa mai stam in Huaraz trei zile. Am profitat de ele si am mers la catarat intr-o faimoasa zona aproape de Huaraz, Hatun Machay sau cum mai zic unii rock forest, un paradis al cataratorilor. Din nou am luat aparatul foto cu mine. Am catarat si am fotografiat de dimineata pana seara cand am pierdut microbuzul care mergea inapoi in Huaraz. Am inoptat acolo si de dimineata am pornit pe jos spre Huaraz, erau peste 20 km de mers pe drum. Speram sa prind un “colectivos” (transportul in comun la peruani), dar nu a trecut nici unul, a trebuit sa merg mai bine de 10 kilometri pe asfalt pana cand un localnic a oprit si m-a cules si pe mine. Mihnea si Claudiu au ramas la catarat, pentru ca ei nu doreau sa viziteze ruinele incase.
Ruinele Machu Picchu sunt considerate ca fiind una din cele zece minuni ale lumii moderne. Intr-adevar sunt incredibile, au un mister aparte, insa fluxul incredibil de turisti le-a stricat tot misterul. Zilnic spre Machu Picchu urca 2500 de oameni, in miezul zilei toate ruinele sunt impanzite de turisti.
Desi expeditia era practic incheiata, impreuna cu Alex Prigoana nu am ezitat sa mai urcam un varf si anume varful Machu Pichu (3000m). Am ajuns primii acolo si am reusit sa prindem rasaritul de sus, a fost un moment intradevar, emotionant, care a disparut imediat cu venirea fluxului de turisti. Am si facut un filmulet cu rasaritul de pe Machu Picchu, dar care l-am pus pe hard-diskul ce a cedat si pe care am reusit sa-l recuperez doar partial.
Ultimele cuvinte as dori sa le dedic aparatului foto care m-a acompaniat in toata expeditia. Este un mamut ce face fotografii de 36 megapixeli, se aseamana unui aparat pe format mediu, calitatea imaginilor este exceptionala, chiar daca are o rezolutie atat de mare. Zgomotul de imagine este bine controlat, chiar si la ISO 800. Acum ca il detin si eu, a devenit partenerul meu oriunde merg la munte sau la catarat.
Pentru mai multe fotografii, va rugam sa accesati galeria din partea stanga.
A fost adaugat 1 comentariu
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot