Mongolia - de Anca Cioltan

Cand ne-am cunoscut am zis ‘’Mongolia’’. Nu s-a intamplat atunci, fiind nevoiti sa amanam din diverse motive tehnice. Au trecut 6 ani si cum dorinta nu a disparut, ci mai mult a crescut, ne-am pus bagajele in masina si am pornit intr-o calatorie ce avea sa ne poarte timp de 7 sapatamani pe un drum de 23.000 km.  Ne-am echipat cu tot ce am crezut ca ne va fi de folos, ne-am linistit si pupat parintii, iar acum gata, suntem pe drum!

Marcel conduce si in momente cheie se intoarce spre mine si cu un entuziasm de zici ca abia atunci aflase ce urmeaza sa faca, ma intreaba: Ancuta, tu stii unde mergem?

Simt cum o emotie puternica imi zvacneste din stomac si lasa un gol in urma.

Imi vine sa rad si sa plang. Incep sa ma uit in jur in incercarea de a o cunoaste cat mai bine pe cea ce ne va purta si ne va servi drept casa pentru urmatoarele saptamani. Masina!

Marcel verifica constant reactiile si paramentri ei si se arata multumit. Fapt ce pe mine ma linisteste si ma face sa inchid ochii… o vad: cu spatii deschise si cai salbatici, vulturi, oameni si copii falcosi de iti vine sa ii mananci. Mongolia.

Aveam sa aflam in curand ca numarul kilometrilor nu se aduna asa usor ca atunci cand planuiam tura si pe langa mai apar si intamplari neprevazute ce ne intarzie si ne scot si mai mult din zona de confort, asa ca iti voi face un mic rezumat al drumului si al aventurilor.

Ajunsi in Pamukkale, Turcia, entuziasmul mi-o ia pe dinainte si in ciuda tuturor avertismentelor cum ca e alunecos pe jos, ma incapatanez sa iau contacul cu solul.

La vederea aparatului in apa ma blochez si pana nu vine Marcel sa ma ridice, nu ma misc de acolo. Cu buza de jos tremuranda incerc sa fac un bilant al pagubelor: Obiectivul nu mai focalizeaza, un beculet de pe aparat nu se mai opreste din clipocit, agitat rau, iar eu am scapat ieftin, cu o mica taietura in talpa.

Urmatoarele zile merg tinand in brate un saculet plin de orez in care am pus obiectivul picat la datorie. Imi pun toate sperantele in el, in orez vreau sa zic, iar daca va da gres, salvarea va veni in Tibilisi, Georgia, unde sper eu ca voi gasi pe cineva care va putea sa il readuca la viata. Si l-am gasit. Pe nume Igor, a rezolvat toata treaba si obiectivul meu este ca nou.

In Tibilisi hotaram ca nu mai putem ignora faptul ca de undeva curge motorina si pornim in cautarea unui Igor al masinilor. Si l-am gasit, dar aici treaba e mai complicata. Pompa de motorina. Nu dureaza cateva ore, ci cam doua zile. Nu ne pica deloc bine, dar acceptam ca suntem blocati in Georgia si in timpul acesta ne bucuram de oras, de mancarea georgiana si de spatiul ce ni-l ofera camera de hotel. Am descoperit ca au un vin extraordinar, asa ca ne-am cumparat cateva sticle si asteptam linistiti ca oamenii sa isi faca treaba.  

Dupa doua zile, incarcati cu forte proaspete, ne-am recuperat masina si ne-am pus din nou la drum. Ne asteapta Rusia.

In prima dimineata in Rusia ne-am trezit cu noaptea-n cap, bucurosi si dornici de drum, dar cu o mica surpriza. Cineva, zic doar, nu dau nume, a uitat contactul pus si, peste noapte, tot curentul a fugit. Bine ca tot acel cineva s-a gandit sa mai ia o baterie de rezerva. Asa ca eu am facut cafea si cineva a schimbat bateria.

Asa incepea calatoria noastra prin Rusia.

In primele doua zile ne opreste politia de vreo 7 ori. De 6 ori din curiozitate si odata ne prind cu musca pe caciula, dar de fiecare data raman uimiti de traseul nostru si ne lasa sa plecam fara nicio sanctiune sau spaga.

Cat despre cum ne intelegem, sunt oameni ce vorbesc limba rusa intr-un fel de ai senzatia ca intelegi tot, iar cu altii nici pozele nu te ajuta. Treaba se complica cand ajungem sa comandam mancare si dam de oamenii din categoria a doua. Mai pe scurt, am invatat sa mancam si sa ne multumim cu ce primim.

In rest, mergem de cum facem ochi si ne oprim cand ne plictisim, iar seara, cand ne uitam pe harta sa vedem cat am avasant, amandoi avem aceasi reactie: ‘’Fereasca Dumnezeu, cat e de mare Rusia!!!’’

Dupa 19 zile de mers, in care am avut parte de tot felul de aventuri, in fata noastra se arata in toata frumusetea ei, Mongolia.

Vamesul ne ridica bariera si intr-o engleza stalcita ne ureaza ‘’Drum bun’’.

Simtim ca intram in alta lume. Lasam asfaltul in urma si ne lasam prinsi in magia acestei tari, ce ne ofera niste peisaje de iti dau cel mai frumos sentiment de libertate.

In Muntii Altai ne-am uitat dupa vulturi, am dat de zapada si am ajuns asa aproape de granita cu China, incat mai tarziu am aflat ca am riscat sa fim arestati.

In mijlocul unei intinderi ce pare nemarginite, temperaturile ridicate ne imbie sa luam pranzul afara. Din Turcia nu mai stiam cum e sa mananci afara. Uitasem si cum e sa ai spatiu sa te desfasori cand vine vorba de pregatit masa.

Stam vreo doua ore, timp in care trec trei masini, ne viziteaza un vultur, o vulpe si in tot acest timp noi, ne tot intrebam daca nu cumva ne simtim nesimtit de bine si vom plati pentru asta. Si am platit. La scurt timp dupa ce am plecat am facut pana si ne-am ratacit. Toate astea ne-au intarziat, asa ca la miezul noptii, cand oboseala incepea sa isi zica cuvantul, am ramas si fara motorina. Am apelat la rezerva din canistra si am multumit pentru tot si toate. Amintirea timpului petrecut la pranz si imaginea cerului din noaptea aceea stergeau orice urma de neplacere.

Am trecut prin sate si am mers sute de kilometri prin pustiu. Oamenii se bucura ca ne vad si ne privesc cu curiozitate si cu admiratie. Nu vorbeste nimeni engleza, dar dupa o bucata de vreme petrecuta pe drum am inceput sa ne dezvoltam un alt fel de a comunica. Asa ca ne-am bucurat de fiecare data cand am luat contactul cu oamenii, si chiar si atunci cand s-a lasat cu baut ceai cu lapte de capra. Ceva ce nu imi place, dar refuzul e considerat lipsa de respect, iar oamenii sunt asa de prietenosi incat iti este imposibil sa ii refuzi fara ca macar sa gusti. Despre branza din lapte de camila nu-ti mai povestesc…

Dupa 3 saptamani de locuit in masina si mers aproape in fiecare zi, am ajuns in Desertul Gobi. Pana aici am crezut ca le-am vazut si simtit pe toate, dar aici am dat de un drum mai rau decat credeam ca se poate, ce ne-a zdruncinat fiecare particica din corp. Din cauza trepidatiilor, proiectoarele s-au rupt si le-am pierdut, masina a inceput sa scartie din toate incheieturile si pana si o parte din conservele din bagaj au cedat si s-au spart. Cat despre peisaj… acelasi.

Dar se pare ca Mongolia isi cere pretul, iar cand am ajuns la dunele de nisip am hotarat ca toate cate au fost au meritat. Nu a fost usor, ce-i drept, drumul ne-a provocat cu mult mai mult decat ne-am asteptat, dar imaginea ce ni se arata acum in fata batea tot ce mai vazusem pana atunci si nu am putut decat sa ne indragostim de Desertul Gobi.

Despre mâncarea din Mongolia, pot spune un singur lucru: nu e deloc pe gustul meu. Visez la legume si mananc carne de miel. Grasa greu de mestecat si cu un miros specific ce imi persista in nari toata ziua sau seara, dupa caz.  Pe scurt, am inceput sa gatesc destul de des in masina. Marcel rade de mine si spera in secret ca undeva in tara aia vom gasi si ceva bun de mancare. Gasim, dar in capitala. Pana acolo nu facem decat sa suferim alte dezamagiri. Pentru a le face fata am dezvoltat o tehnica: mannanc cat se poate de repede si pana creierul meu se dezmeticeste si isi da seama de ce fac, deja jumatate din farfurie e devorata.

Si ca experienta sa fie completa, alegem sa dormim in locuinta traditional mongoleza, intr-o noapte cand temperatura de afara coboara undeva la -7 grade. Experienta ce devine destul de friguroasa cand aflam ca ne vom incalzi cu baliga uscata de vaca. O galeata, mai exact, pentru toata noaptea. Daca ne-a ajuns? Glumesti. Cu jumatate ne-am incalzit timp de o ora in seara aceea, iar cu cealalta jumatate a urmat sa ne incalzim dimineata. Am hotarat sa plecam cu noaptea-n cap, urmand premisa: mai bine pe drum decat sa inghetam de frig. Dar ne-a placut. In perioada in care focul arde in soba, iurta devine foarte primitoare si confortabila si, spre uimirea noastra, nu se simte niciun miros neplacut, dimpotriva. Asa ca dimineata am profitat la maxim si ne-am baut cafeaua in cel mai autentic mod, in iurta. La rasarit eram deja pe drum, bucurosi ca intr-un sfarsit reusisem sa ne trezim dimineata si sa pornim devreme la drum. Faptul ca la schema asta lucram inca de cand am plecat de acasa si acum ne reusise ne facea sa visam mai departe. Sa ajungem pe lumina la destinatia propusa pe ziua respectiva. Nu s-a intamplat, 20 de minute mai tarziu aveam sa aflam ca nu avem de unde sa alimentam pana la ora 7 cand se deschidea peco-ul din sat.

In drum spre Ulaanbator, am asistat la o vanatoare de cai salbatici si ne-am prefacut ca nu auzim huruitul de la o roata. Incepuse sa se auda incet si sporadic inca de prin Turcia, iar dupa ce am intrat in Mongolia, a devenit din ce in ce mai prezent si zgomotos. Stiam ca nu avem unde sa o mai reparam pana nu ajungem in capitala, asa ca nu am zis la nimeni si am evitat sa abordam subiectul. Era vorba despre un rulment, pe care l-am schimat odata cu uleiul la un service din apropierea apartamentului pe care l-am inchiriat. Ne-am bucurat de dusuri lungi si spatiu generos, iar ziua am batut orasul la picior in cautare de suveniruri.  Ne-am reorganizat bagajele si am facut curat in masina, pregatindu-ne pentru drumul de intoarcere. Urma sa traversam Rusia in 7 zile, atat mai aveam valabila viza, iar asta insemna sa mergem de dimineata pana noaptea tarziu. Nu a fost chiar distractiv, dar am rezistat si am ajuns cu bine acasa, dar nu despre asta vreau sa iti vorbesc.

Calatoria si fotografia se impretesc intr-un joc. Un joc ce uneori poate deveni crud sau dur, ce te izbeste cu realitatea lui, te face sa alergi dupa culori, iar in final te invata sa il iubesti.

Si pentru ca iubesc jocul acesta, pana data viitoare vreau sa te las in atmosfera lui si nu acasa. Mai exact, undeva aproape de Ulaanbator, la un festival al cailor. O zi speciala ce merita tratata special, un loc in care o parte din mine a ales sa mai ramana o vreme si in care am cunoscut in cel mai frumos mod ce inseamna Mongolia.

N.r.: Fotografiile au fost realizate cu aparatele foto Nikon D810, AF-S Nikkor 24-70mm f/2.8 G si AF-S Nikkor 70-200 f/2.8G VRII

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

Nu exista comentarii publicate. Fii primul care adauga un comentariu!