Vant si alte povesti patagoneze. Partea a II a - de Laura Onea
Povestile patagoneze ale Laurei Onea continua cu partea a II-a, in care descoperim impresionanta natura salbatica a Patagoniei. Partea I a articolului o puteti citi aici.
Prima noastra experienta indeaproape cu natura patagoneza, de-alungul hike-ului de la Hotel las Torres spre Refugio El Chileno, nu a fost atat de impresionanta precum ne asteptam (deh, asteptarile, bata-le vina!). Lumina e destul de dura in momentul asta al anului, in timp ce vegetatia parea lipsita de viata, acolo unde exista. Fapt compensat, de altfel, de fauna abundenta pe care am avut sansa sa o experimentam pe drumul catre parc. Multe intalniri subite si aleatoare cu o varietate incredibila de pasari si animale.
Una din micile placeri ale excursiei era sa instalam cortului in campinguri (este ilegal sa campezi in afara zonelor special amenajate, oriunde in Patagonia), urmat de o cina si/sau un mic dejun home-made, copios si imbucurator pentru papilele gustative, gatit pe plita din rulota. Cel mai ravnit produs pentru oricare tip de masa, era gustosul avocado. Avocado cu paste, avocado la mic dejun, avocado si atat. Daca fructele locale din Chile ne-au dezamagit profund, macar am avut avocado la discretie!
A doua zi am lasat una din masini, pe Batman ca sa fiu mai precisa, in parcarea de langa Hotel las Torres, si ne-am inghesuit toti 4 in Candy pana la Hotel Grey, cu scopul de a ne intoarce pe un traseu diferit. In ciuda drumului off-road care ne-a dat batai de cap, privelistea pe partea asta a muntelui a fost mult mai invioratoare si mai spectaculoasa decat cea pe care o experimentasem in ziua precedenta. Sa ai in vedere faptul ca o data ce parchezi masina langa Hotel Grey, ai nevoie de inca 45 min pentru a cumpara bilete si pentru a merge pe jos pana in locul de unde se ia barca. In locul ala, inconjurat de ghetari grandiosi, am avut de a face cu una din cele mai intense stari de spirit ale vantului patagonez. Odata ce ajungi la Refugio Grey cu barca, se poate continua hike-ul pana aproape de ghetar, sau, asa cum am facut si noi, poti merge in continuare spre Camping Paine Grande sau Camping Italiano.
Dureaza ceva timp pana te obisnuiesti cu peisajul, caldura si vegetatia aproape inexistenta putand deveni coplesitoare pentru unii, insa incetul cu incetul am reusit sa ne adaptam specificului. Unul din cele mai fascinante si aparte elemente din parc este modul in care natura, vantul in particular, modeleaza peisajul. Majoritatea copacilor sunt doborati aproape de pamant, ca intr-o plecaciune solitara. Ei sunt reflectii incisive ale puterii si ale caracterului dominator al vantului din aceste tinuturi. O alta particularitate a peisajului sunt semnele lasate de incendiile regulate, spectacol in care vantul este din nou personaj principal. In decembrie 2011 parcul national Torres del paine a fost devastat de un foc care a mistuit 17 mii de hectare de padure. Pe cat de ciudat ar parea, si pe cat de pustiitor este pentru natura, amalgamul de copaci aplecati si putreziti atribuie padurilor un fascinant caracter dramatic si dinamic totodata. Copacii acum lipsiti de viata si solitari creioneaza o imagine de o frumusete rara, care, paradoxal, transmite viata mai degraba decat moarte.
Pe masura ce inaintam, caldura incepuse sa faca pe grozava si sa-mi aminteasca de maldarul de haine groase pe care le luasem de acasa, total nepotrivite pentru genul de vreme pe care o gasisem la fata locului. Lipsa vegetatiei si rucsacul greu au contribuit si ele la caldura resimtita. Pana sa ajungem la Paine Grande, eram deja morti de oboseala asa ca am decis sa ramanem acolo peste noapte, in loc sa mai mergem inca 2.5 h pana la Camping Italiano, dupa cum discutasem initial. Fara noroc, din pacate, doamna de la receptie ne-a raspuns raspicat si fara sa-si ridice privirea de la ce facea in momentul respectiv, ca 'nu mai avem locuri libere'. Nu tu puppy eyes, nu tu zambet larg, n-a mers nimic de data asta. Ceea ce nu ne-a lasat cu alta optiune decat sa continuam drumul pana la Camping Italiano.
Nu va faceti sperante nici ca veti putea manca la Paine Grande fara o rezervare in prealabil: se pare ca portiile sunt numarate si/sau servite doar celor care innopteaza acolo. Noi ne-am mai incarcat bateriile cu niscaiva mancare din rucsacii proprii si la drum cu noi, in speranta ca vom ajunge la destinatie inainte de a se innopta. Privelistea de la Paine Grande este, in ceea ce ma priveste, una din cele mai spectaculoase din circuit. Aici poti admira siluetele maiestoase ale masivelor 'Los Cuernos', rebranduite de Victor drept 'Ciocolatele cu lapte', profilandu-se drepte si autoritare inspre cer, in timp ce rosul viu al boschetilor cilieni (Chilean Firebush) este intr-un contrast aproape ireal cu restul vegetatiei lipsite de viata.
Ultima ora si jumatate a fost destul de epuizanta, dar am fost din nou adusi la viata de unul din cele mai fermecatoare elemente naturale la care am fost martora in Patagonia, si anume o padure micuta de argint, cu armata sa de copaci albi si zgomotosi, specie inrudita cu mesteacanul. Dupa o zi intreaga de mers printr-un soare dogoritor, padurea asta m-a dus cu gandul si simturile (cel putin din punct de vedere vizual) in tinutul alb si stralucitor al Narniei. Pe masura ce soarele ameninta ca va cobora sub orizont, ne grabeam sa ajungem la camping, cu promisiunea, fata de noi insine, ca ne vom intoarce si vom fotografia minunea.
Ne-am tinut promisiunea. Planul initial era, ca adoua zi, sa parcurgem segmentul de mijloc al 'W-ului', urcand pe Valea Franceza. Insa atat oboseala cat si caldura ne-au convins sa ne odihnim un pic in ziua respectiva, sa ne trezim mai tarziu si sa ne indreptam spre urmatoarea destinatie, Domo Frances, care s-ar fi aflat la doar 1 h de Camping Italiano. Am sarit, desigur, Valea Franceza. In schimb, dupa ce ne-am lasat bagajele in interiorul domului, am facut cale intoarsa, entuziasmati nevoie mare, catre padurea iernatica. Si nu ne-a parut rau, pentru ca asa am avut mai mult timp de zabovit asupra ei si sa-i observam in liniste detaliile. Desi de o frumusete unica, peisajul este, asemeni majoritatii peisajelor din Patagonia, extrem de incalcit, ceea ce ne-a dat de furca in procesul de a-l descifra vizual. In acelasi timp, tocmai aspectul asta este cel ce intinde mintea si deschide inima larg celor pasionati de detalii si lumi microscopice.
Dupa un somn odihnitor la Domo Frances am pornit inapoi spre Batman, strabatand alt peisaj de top din Torres del paine. Pana sa ajungi la Refugio Los Cuernos, aflat la aproape jumatate de drum spre Hotel las Torres, inima iti va fi rapita, de data asta, de plajele inconjurate de munti. Pacea si nemarginarea care definesc locul, te vor seduce sa te intinzi pe tarm, la umbra unui copac protector, si sa-i contemplezi frumusetea.
In opozitie cu prospetimea si linistea primei parti de traseu, cea de-a doua parte a fost extrem de greu de tolerat. Am mers din nou cu un soare de foc prezent tot timpul deasupra capului, strabatand un desert care parea interminabil, fara un copac sau un boschet sub umbra caruia sa ne adapostim pentru cateva minute. Nu m-a mai durut niciodata atat de tare spatele.
Dupa o masa copioasa la Hotel las Torres, am hotarat sa mergem spre Camping Pehoe si sa petrecem acolo noaptea. Pehoe a fost, in opinia mea, campingul cu cea mai frumoasa priveliste. Mai mult decat atat, poate ca merita mentionat faptul ca am fost, in general, impresionati de calitatea, locatia si curatenia din campinguri.
In timp ce baietii erau ocupati sa repare pana (Batman modo chill a intrat in belea), eu si Sinziana am admirat varfurile in lumina apusului (ca doar nu era sa-i incurcam pe baieti), si am incercat sa fotografiem un caracara (vulturul local, cu aspect de gaina) si un armadillo haios dar tare grabit.
A doua zi ne-am luat ramas bun de la Torres del Paine. Inainte de a trece granita catre Argentina, am facut un ocol pe la Puerto Natales, singurul loc in care eram siguri ca vom gasi o benzinarie si o vulcanizare pentru Batman cel schiop. Cu ambele masini mancate si sanatoase, am pornit direct spre granita, prin Cerro Dorotea. Urmatoarea tinta era El Calafate, unde am fi explorat ghetarul Perito Moreno. Una din cele mai costisitoare greseli pe care le-am facut in timpul excursiei, a fost sa alegem un drum off road de la Tapi Aike, in speranta ca vom ajunge mai rapid in El Calafate. Daca imi aduc bine minte, am parcurs 65 km in aproximativ 2 h, conducand pe un drum care ne-a prajit fiecare neuron. L-am numit' drumul mortii', inspirati fiind de 'sperietoarea de ciori' terifianta, care ne astepta cu un ranjet deloc discret, la capatul drumului. Este de prisos sa mai precizez ca recomand, cu toata fiinta, sa luati varianta 'lunga' prin Esperanza! Obositi ca naiba, am dormit ca pruncii la o cazare minunata in El Calafate. 'Kau Yatun', care avea cel mai bun mic dejun de tip bufet.
Perito Moreno se afla in parcul national Los Glaciares, la distanta mica fata de El Calafate, Sa aveti insa in vedere faptul ca ultima intrare in parc este la 6 PM (in timpul zilelor de vara). Odata ajuns acolo, cu greu sa nu ramai impresionat de bucata asta masiva de gheata. Masurand 30 km in lungime, 5 km in latime si 60 m in inaltime, Perito Moreno este intr-o continua miscare, fiind printre putinii ghetari din lume care se afla inca in crestere. Este infricosator si uluitor in acelasi timp sa auzi si sa observi cum se desprind blocuri de gheata si cad in apa intr-un zgomot asurzitor, asemanator cu cel facut de cutremure. Trebuie sa ai un pic de rabdare sa stai intr-un singur loc, sa te lasi captivat de grandoarea sa, pentru a avea parte de privilegiul de a fi martor unor momente de genul asta, de la inceput pana la sfarsit.
Ultima oprire in Patagonia, inainte de a ne reintoarce in Santiago de Chile, a fost Monte Fitz Roy, localizat si el in parcul national Los Glacieres. Daca pana atunci condusul prin Chile a fost tolerabil, datorita unor palcuri de vegetatie pe alocuri, de o stanca sau doua de o parte si de alta a soselei, sau de intalnirile haioase cu iepuri si guanacos, condusul prin Argentina ne-a plictisit de moarte! Vantul, aici, a atins cote halucinante de peste 100 km/h. Au existat momente in care nu m-as fi putut da jos din masina, daramite sa mai si merg pe deasupra, fara un pic de ajutor din partea lui Stefan. Singurele elemente care au reusit sa ne trezeasca din reverie si care au adus un dram de curiozitate pe fetele noastre, au fost neobisnuitele troite de pe marginea drumului, inconjurate de sticle goale de plastic. Majoritatea troitelor de acest gen sunt construite in memoria raposatei Corea (Difunta Corea). Femeia asta, asa cum o descriu legendele, a plecat in desert cu nou- nascutul ei, in cautarea sotului care fusese obligat sa se alature fortelor militare in anii 1940. Din cauza lipsei apei, femeia a murit de sete, insa a reusit sa-si salveze copilul tinandu-l la sanul sau care nu a incetat sa dea lapte nici dupa moartea acesteia. In ziua de azi Argentinienii construiesc troitele astea si lasa sticle goale de apa in jurul lor, pentru a-i potoli setea vesnica raposatei.
Satul El Chalten este poarta catre drumetiile care incercuiesc varfurile Cerro Torre si Monte Fitz Roy in nord vest. Una dintre potecile din apropierea masivului Fitz Roy duce catre punctul de belvedere de la Laguna de Los Tres, poteca pe care am decis sa o urmam si noi. Cu El Chalten a fost dragoste la prima vedere. Iti ia 15 minute sa strabati satul dintr-un capat in celalalt, dar este suficient cat sa fii vrajit de atmosfera pitoreasca. Satucul e plin de hikeri care urca si coboara de pe munte, priveliste ce iti va stimula energia sa le urmezi calea. Daca innoptati aici, Spa y Cabana Yaten este rasfatul perfect dupa cateva zile de hiking. Proprietarii au un apartament foarte dragut si incapator de 4 persoane, plus un SPA cu un tratament inclus in noaptea de cazare.
Am planuit sa ajungem la Laguna de Los Tres inainte de rasarit, astfel ca, pentru a fi mai aproape de punctul respectiv, am facut un hike initial pana la Campamento Poincenot, unde am pus si cortul. Mi-a placut parcul asta mai mult dect Torres del Paine, nu neaparat pentru ca hike-ul a fost mai usor si mai scurt, ci mai ales pentru ca am mers mare parte din drum prin padure. Intreg peisajul a inceput, in sfarsit, sa semene cu un peisaj adevarat de primavara, comparat cu cel din Torres del paine unde aproape totul imi aducea aminte de desert. Copacii susoteau aceeasi poveste incalcita, dar desimea padurii ne-a protejat de caldura. A fost extrem de placut sa mergem prin regatul cu natura vie, care ne oferea din cand in cand ferestre catre ghetari, cascade, sau varfuri montane. Campingul a fost la fel de primitor, cu copacii sai inalti si puternici, care au servit drept scuturi impotriva vantului turbat din timpul noptii.
Ne-am trezit la 4 dimineata si am pornit catre Laguna de Los Tres, sperand ca il vom vedea pe maretul Fitz Roy scaldandu-se in lumina diminetii. Cerro Fitz Roy inseamna 'varf de foc' sau 'munte fumegand' – o definitie potrivita pentru varful imbracat mai tot timpul in nori. Exploratorii Perito Moreno si Carlos Moyano l-au l-au numit astfel dupa numele capitanlui Fitz Roy, cel care a condus expeditia lui Charles Darwin pe Rio Santa Cruz din 1834. Fitz Roy cel scump la vedere nu ne-a onorat cu prezenta, insa rasaritul spectaculos peste vale si laguna, cat si curcubeul subtil, au facut ca urcarea abrupta pana la laguna, cat inca nu eram complet treziti, sa merite tot efortul.
Si asa am incheiat aventura prin tinutul asta indepartat numit Patagonia, intorcandu-ne in Santiago de Chile, trecand din nou prin Puerto Natales si Punta Arenas. Din dorinta de a explora un pic orasul, am petrecut o noapte in Santiago. Cu o economie in crestere, dar reflectand inca, sub multe aspecte, caracteristici ale lumii a 3-a, orasul este un amestec de nuante si tonuri. Cosmopolit, ponosit, colorat, energetic, sarac, sofisticat – e greu sa-l descrii in putine cuvinte. Mult prea popularul centru nu ne-a dat pe spate, in schimb simturile ne-au fost exaltate de plimbarile prin cartierul artistic si vibrant, Bellavista, cu multitudinea de cafenele de o parte si de alta a drumului si pereti pictati. Tot in Santiago am mancat cele mai aromate fructe locale. Mercado Central este locul ideal pentru asa ceva. N-am fi putut incheia aventura intr-un mod mai savuros decat cu un pahar mare de cherimoya fresh.
Tinutul patagonez poate fi greu de digerat, in special de oameni ca noi care nu sunt prieteni cu desertul, implicit nici cu caldura, cu praful gros care intra peste tot, cu lumina dura, sau cu lipsa vegetatiei. Intre parcurile nationale exista un coplesitor Nimic. Insa, daca poti trece peste aspectul acesta, vei descoperi un peisaj unic cu o fauna foarte bogata si diversa. In Patagonia, natura creste salbatica si frumoasa, in timp ce solitudinea te poate hipnotiza cat si dezorienta. La nivel micro, Patagonia ofera o comoara de experiente si peisaje.
Mai multe povesti de calatorie descoperiti pe blogul Laurei Onea.
Fotografiile au fost realizate de Laura Onea si Stefan Istrate cu Nikon D7000 si NIKKOR AF-S 18-200mm f/3.5-5.6G ED VR II si Nikon D800 cu obiectivele NIKKOR AF-S 50mm F/1.4G si NIKKOR AF-S 70-200mm f/4G ED VR.
nikon d800, patagonia, d7000, 50mm, 70-200mm, argentina, chile, laura onea, 18-200mm, stefan istrate
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot