29 aprilie 2009
Harris Wallmen - 'Ultimul sas'
Multi dintre fotografi il stiu pe Harris Wallmen din articolele semnate in Photomagazine, revista pe care o conduce din postura de redactor-sef. Jurnalistul Harris Wallmen este insa si artistul Harris Wallmen. Aceasta latura a sa o veti putea descoperi vizitand intre 27 aprilie si 4 mai, in cadrul institutului Cultural Roman din Bucuresti expozitia foto "Ultimul Sas".
Ultimul sas
Este greu sa expui in cuvinte ceea ce simti la vederea fotografiilor: sentimentul de singuratate, de instrainare, de deznadejde. Povestea fotoreportajului, expusa atat de clar de catre Harris Wallmen, este, ca si fotografiile, elocventa si cutremuratoare:
"Nu-i lumina nicari / Or murit toti oamenii". Versurile culese de impresionantul Grigore Lese ma urmaresc neincetat de cand am fost sa il fotografiem pe ultimul sas din Gherdeal. De la disperare la admiratie, de la duiosie la consternare, tristete, demnitate si revolta, am trecut prin toate aceste stari de cand l-am intalnit pe Helmuth. Deplasarea la poalele Carpatilor, pentru a fotografia declinul total al unei lumi, a fost pentru mine in intregime o calatorie initiatica.
Nu m-am simtit niciodata foarte mult sas, desi nici prea roman nu cred ca sunt. Probabil e ceea ce simte orice corcitura. Dezintegrarea satelor sasesti si a populatiei care nu in urma cu multi ani ocupa Valea Hartibaciului a ramas totusi un subiect sensibil pentru mine, deoarece bunicii si tatal meu provin dintr-una dintre cele mai frumoase asezari din zona, din Altana.
Intr-o calatorie cu trenul, cineva a povestit ca undeva langa Sibiu, la poalele Carpatilor, exista un sat in care nu mai traieste decat un singur om. Ultimul sas.
Vorbim despre decaderea satelor nemtesti, despre o comunitate cu traditii, cu obiceiuri si caracteristici incredibile, muribunda acum. In urma cu cateva saptamani l-au ingropat pe ultimul sas din sura Mica.
In urma cu aproape 700 de ani, o femeie puternica pe nume Ghertrude (de unde si denumirea localitatii) si-a condus o parte din comunitatea de sasi stabilita in satul Cunta in urma unor discutii legate de impartirea pamantului in acest loc izolat, dar splendid in mijlocul salbaticiei care il inconjoara.
Spre deosebire de Hosman, Altana sau Nocrich, satul Gherdeal e total izolat. Ca sa ajungi acolo, trebuie sa te abati de la drumul principal, sa treci prin Marpod, Chirpar, Somartin si Bruiu, pe un drum infernal, aproape impracticabil.
Adevarul nu poate fi rostit decat de oamenii solitari. In timp ce ne indreptam incet inspre casa lui, Helmuth ne spune ca oficial nu mai exista. De cinci ani nu mai are buletin, iar putinele lui contacte cu oamenii se limiteaza la rarele vizite in satul din apropiere, in Bruiu. Spre deosebire de restul civilizatiei, Helmuth stie ca nu exista, nu a existat si nici nu va exista. E singurul. Restul sunt nemuritori. Singuratatea nu il apasa, dimpotriva, o priveste in fata cu o seninatate care ma bulverseaza. Din cand in cand‚ tiganii vin in sat si merge cu ei la tiganci. Nu se ascunde, dar nici nu se lauda. E un fapt; de neimaginat pentru comunitatea sasilor de acum 20 de ani, dar Helmuth a trecut de mult granitele fixatiilor sasesti. E precum Zorba; viata nu are cum sa existe in absenta bucuriilor aduse de femei, chiar daca doar pentru cateva momente.
Hainele murdare si rupte atarna pe el. In mana duce o punga colorata si o sticla de plastic plina cu un rachiu tulbure. Imaginea ma izbeste. A ajuns tot ceea ce sasii dispretuiau. E murdar, neingrijit, usor ametit si singur. Doar ochii de un albastru incredibil sunt intr-o discrepanta totala cu tabloul general pe care il ofera.
In Germania nu a vrut sa emigreze odata cu toti consatenii lui, din mandrie. "Ce sa fac eu acolo? Sa imi spuna ca sunt tigan, cum i s-a intamplat varului meu? Sa traiesc mai bine acolo, nefericit?"
Gherdeal e lumea intreaga locuita de un singur om.
Cand sa urcam in masina, ne intreaba cu fereala daca il putem duce pana in Bruiu, satul din imediata apropiere. Pe drum, Calin il intreaba daca mai stie germana. Helmuth ma priveste in acel moment si ma intreaba in germana de ce sunt suparat. Ceilalti nu inteleg. Coplesit, ii spun ca nu sunt suparat, doar ingandurat. Rade, iar in rasul lui aud toti sasii care nu mai sunt sasi, pe toti sasii care au disparut ca un parfum care se pierde in vantul rece al serii. Oprim masina in Bruiu. Helmuth coboara razand in continuare, iar inainte sa inchida usa imi spune in germana: "Sa mai veniti pe aici. Eu oricum sunt deja dus..."
Vernisajul
Luni, 27 aprilie, s-a desfasurat in cadrul Institutului Cultural Roman vernisajul expozitiei "Ultimul Sas" realizata de Harris Wallmen. Evenimentul a deschis programul "Fotografia in cuvinte", care va consta intr-o serie de expozitii si conferinte despre fotografie, prin intermediul carora ICR va aduce lunar in fata publicului personalitati ale fotografiei contemporane din Romania.
Vernisajul a fost deschis si moderat de catre cunoscutul fotograf Razvan Voiculescu, care a transpus imaginile realizate de Harris Walmen si imprimate in format mare cu ajutorul HP in cuvinte. A urmat apoi o discutie cu participantii la vernisaj despre problematica satelor sasesti parasite.
Expozitia 'Ultimul sas' a lui Harris Wallmen va fi deschisa publicului la ICR pana la data de 4 mai 2009. ultimul, harris, harris wallmen, wallmen
Ultimul sas
Este greu sa expui in cuvinte ceea ce simti la vederea fotografiilor: sentimentul de singuratate, de instrainare, de deznadejde. Povestea fotoreportajului, expusa atat de clar de catre Harris Wallmen, este, ca si fotografiile, elocventa si cutremuratoare:
"Nu-i lumina nicari / Or murit toti oamenii". Versurile culese de impresionantul Grigore Lese ma urmaresc neincetat de cand am fost sa il fotografiem pe ultimul sas din Gherdeal. De la disperare la admiratie, de la duiosie la consternare, tristete, demnitate si revolta, am trecut prin toate aceste stari de cand l-am intalnit pe Helmuth. Deplasarea la poalele Carpatilor, pentru a fotografia declinul total al unei lumi, a fost pentru mine in intregime o calatorie initiatica.
Nu m-am simtit niciodata foarte mult sas, desi nici prea roman nu cred ca sunt. Probabil e ceea ce simte orice corcitura. Dezintegrarea satelor sasesti si a populatiei care nu in urma cu multi ani ocupa Valea Hartibaciului a ramas totusi un subiect sensibil pentru mine, deoarece bunicii si tatal meu provin dintr-una dintre cele mai frumoase asezari din zona, din Altana.
Intr-o calatorie cu trenul, cineva a povestit ca undeva langa Sibiu, la poalele Carpatilor, exista un sat in care nu mai traieste decat un singur om. Ultimul sas.
Vorbim despre decaderea satelor nemtesti, despre o comunitate cu traditii, cu obiceiuri si caracteristici incredibile, muribunda acum. In urma cu cateva saptamani l-au ingropat pe ultimul sas din sura Mica.
In urma cu aproape 700 de ani, o femeie puternica pe nume Ghertrude (de unde si denumirea localitatii) si-a condus o parte din comunitatea de sasi stabilita in satul Cunta in urma unor discutii legate de impartirea pamantului in acest loc izolat, dar splendid in mijlocul salbaticiei care il inconjoara.
Spre deosebire de Hosman, Altana sau Nocrich, satul Gherdeal e total izolat. Ca sa ajungi acolo, trebuie sa te abati de la drumul principal, sa treci prin Marpod, Chirpar, Somartin si Bruiu, pe un drum infernal, aproape impracticabil.
Adevarul nu poate fi rostit decat de oamenii solitari. In timp ce ne indreptam incet inspre casa lui, Helmuth ne spune ca oficial nu mai exista. De cinci ani nu mai are buletin, iar putinele lui contacte cu oamenii se limiteaza la rarele vizite in satul din apropiere, in Bruiu. Spre deosebire de restul civilizatiei, Helmuth stie ca nu exista, nu a existat si nici nu va exista. E singurul. Restul sunt nemuritori. Singuratatea nu il apasa, dimpotriva, o priveste in fata cu o seninatate care ma bulverseaza. Din cand in cand‚ tiganii vin in sat si merge cu ei la tiganci. Nu se ascunde, dar nici nu se lauda. E un fapt; de neimaginat pentru comunitatea sasilor de acum 20 de ani, dar Helmuth a trecut de mult granitele fixatiilor sasesti. E precum Zorba; viata nu are cum sa existe in absenta bucuriilor aduse de femei, chiar daca doar pentru cateva momente.
Hainele murdare si rupte atarna pe el. In mana duce o punga colorata si o sticla de plastic plina cu un rachiu tulbure. Imaginea ma izbeste. A ajuns tot ceea ce sasii dispretuiau. E murdar, neingrijit, usor ametit si singur. Doar ochii de un albastru incredibil sunt intr-o discrepanta totala cu tabloul general pe care il ofera.
In Germania nu a vrut sa emigreze odata cu toti consatenii lui, din mandrie. "Ce sa fac eu acolo? Sa imi spuna ca sunt tigan, cum i s-a intamplat varului meu? Sa traiesc mai bine acolo, nefericit?"
Gherdeal e lumea intreaga locuita de un singur om.
Cand sa urcam in masina, ne intreaba cu fereala daca il putem duce pana in Bruiu, satul din imediata apropiere. Pe drum, Calin il intreaba daca mai stie germana. Helmuth ma priveste in acel moment si ma intreaba in germana de ce sunt suparat. Ceilalti nu inteleg. Coplesit, ii spun ca nu sunt suparat, doar ingandurat. Rade, iar in rasul lui aud toti sasii care nu mai sunt sasi, pe toti sasii care au disparut ca un parfum care se pierde in vantul rece al serii. Oprim masina in Bruiu. Helmuth coboara razand in continuare, iar inainte sa inchida usa imi spune in germana: "Sa mai veniti pe aici. Eu oricum sunt deja dus..."
Vernisajul
Luni, 27 aprilie, s-a desfasurat in cadrul Institutului Cultural Roman vernisajul expozitiei "Ultimul Sas" realizata de Harris Wallmen. Evenimentul a deschis programul "Fotografia in cuvinte", care va consta intr-o serie de expozitii si conferinte despre fotografie, prin intermediul carora ICR va aduce lunar in fata publicului personalitati ale fotografiei contemporane din Romania.
Vernisajul a fost deschis si moderat de catre cunoscutul fotograf Razvan Voiculescu, care a transpus imaginile realizate de Harris Walmen si imprimate in format mare cu ajutorul HP in cuvinte. A urmat apoi o discutie cu participantii la vernisaj despre problematica satelor sasesti parasite.
Expozitia 'Ultimul sas' a lui Harris Wallmen va fi deschisa publicului la ICR pana la data de 4 mai 2009. ultimul, harris, harris wallmen, wallmen
Adauga comentariu
Nu exista comentarii publicate. Fii primul care adauga un comentariu!
Articole similare |
Articole recente
Briza marii aducea cu ea un miros dulce de parfum, iar perspectiva Marii Andaman era uimitoare. Ajunsesem pe plaja Ao Nang, din provincia Krabi de pe coasta de vest din sudul Thailandei, cu putin timp inainte de apus. Privirea imi era incantata de...
citeste tot
citeste tot