26 iunie 2017

Get your kicks on Route 66 - de Mihaela Tulea, membru NPS

Vazusem New York-ul, una dintre cele mai mari zone urbane din lume, orasul acela din cantecele lui Sinatra, dar ratasem partea cu cowboy-ii, asa ca, vazand tura celor de la Nikon, n-am stat foarte mult pe ganduri. Cunosteam o singura persoana din tot grupul de 13 oameni, insa Route 66 imi tot facea cu ochiul si-mi tulbura gandurile. Desi era conceputa ca o tura foto, recunosc, nu acesta a fost principalul meu scop. Aveam nevoie de o vacanta diferita fata de cele cu care eram obisnuita. Mi-am luat rucsacul foto, un bagaj mic si am plecat la drum. Un proiect ambitios in care trebuia sa strabatem America de la vest la est, aproape 5200 km, cu doua masini, cu opriri in peste 50 locuri si cazare in diferite orase. Tura noastra a inceput din Los Angeles, desi drumul Route 66 din SUA a fost la origine o sosea lunga de 2.451 mile (3.944 km) care lega orasul Chicago ( Illinois ) de orasul Santa Monica ( California ). Incepand din 1926 a fost una dintre primele legaturi rutiere modernizate spre coasta de vest. A fost supranumit si Mother Road („Mama tuturor drumurilor”) sau Main Street of America („Strada Principala a Americii”). Astazi nu au mai ramas in functiune decat unele portiuni din acest drum, care nici nu se mai numeste in intregime Route 66. Dar resturile pastrate constituie puncte importante de atractie turistica.

 

 

 

 

 

 

 

 

Prima noapte am petrecut-o intr-un hotel pe Sunset Boulevard, strada care trece prin Beverly Hills si are 39 km. Am ajuns seara si am iesit sa beau un martini intr-unul din restaurantele din apropiere. Muzica live, piscina, oameni care-ti zambeau la tot pasul, tineri dansand, o atmosfera ca-n filme. Nu am simtit nicio clipa vreo tensiune sau pe cineva care sa-mi arunce o privire taioasa pentru ca nu paream de-a locului. A doua zi, dimineata, am mers pe chei la Santa Monica unde am baut o cafea, m-am imprietenit cu Pacificul si cu cativa cormorani. M-a impresionat faptul ca pe plaja era improvizat un cimitir in semn de omagiu pentru veteranii lor de razboi (conform unui studiu al Centrului pentru o Noua Securitate Americana, un veteran american se sinucide la fiecare 80 de minute). A doua parte a zilei mi-am petrecut-o hoinarind prin L.A. . L-am luat “la pas”, dorind sa-i simt pulsul. Orasul Ingerilor este cel mai mare oras din statul California si al doilea ca marime a populatiei din Statele Unite, fiind intrecut doar de New York. E un loc eclectic, cu cladiri impozante, celebritati, magazine imense, catedrale, bulevarde, muzee si galerii de arta, un stil de viata vibrant, dar si cu multi oameni ai strazii. Apusul m-a prins pe faimosul deal cu Hollywood, de unde am admirat in tihna orasul.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe masura ce treceau orele, America incepea sa-mi placa din ce in ce mai mult. Asa, cu suisurile si coborasurile ei, contraste care fac parte din viata si te fac sa realizezi cat esti de fragil. Plecam spre Death Valley, iar pe drum ne face cu ochiul un loc desprins parca din alta lume - Oro Grande, o cladire veche pe care era desenat traseul faimosului Route 66. Gazda era un domn trecut de prima tinerete, cu ochii blanzi, ai carui singuri vecini erau trei mate alintate. Se retrasese in acest loc uitat de lume cu multi ani in urma ca sa-si ingrijeasca mama bolnava de cancer. Copiii ii erau plecati prin lume, fara a-i mai da semne, iar acum, ramas singur, avea o singura dorinta - sa povesteasca lumii despre viata, despre istoria vestitului drum. Avea atatea povesti in suflet incat ne-ar fi trebuit zile ca sa le depanam. Am observat masuta cu doua scaune de pe terasa lui, felinarul care le lumina probabil serile, semn ca unele doruri nu se sting niciodata. Mi s-a strans un pic inima la gandul ca, de cele mai multe ori, suntem obisnuiti sa luam lucrurile ca un dat, fara a mai sti sa ne bucuram asa cum se cuvine de ceea ce avem. Prima lectie fusese deja predata.

 

 

 

 

 

 

 

 

Urmatoarea oprire a fost la Elmer’s Bottle Tree Ranch, o ferma in mijlocul Desertului Mojave. Contine peste 200 de copaci din metal sudat, iar ramurile lor sunt ornate cu sticle de toate felurile si nuantele, printre care se alearga razele soarelui. Alaturi de tot felul de obiecte metalice (resturi de automobile, arme, jucarii de epoca), de vantul care sufla un zgomot fin, proprietarul, un tip carismatic, cu un umor senin, barba lunga si carunta a reusit sa imprime locului o stranietate aparte. Am avut sentimentul ca sunt intr-unul dintre filmele lui Lynch atunci cand am vazut o pasare colibri band apa dintr-o sticla sfesnic... Am plecat zambind deoarece stiam ca sunt abia la inceputul aventurii.

 

 

 

 

 

 

 

 

Death Valley, urmatorul nostru popas, are cea mai joasa altitudine din America de Nord , gasindu-se la 85,5 m sub nivelul marii. Avand 120 km lungime, Valea Mortii detine recordul celei mai ridicate temperaturi de pe continent ( +56,7 °C) si a doua valoare de pe glob. In zilele de vara termometrul indica in mod obisnuit 45°C, dar s-au inregistrat adesea si temperaturi de peste 50°C timp de sase saptamani la rand. Am tratat aceste informatii despre “desertul extrem” cu superficialitate si, dupa 15 pasi in aceasta zona, aproape ca am lesinat. M-am intors la masina dupa o sticla cu apa si nu am mai avut curajul sa ies in canicula aceea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Zabriskie Point situat la est de Valea Mortii, se remarca prin peisajul erozional care este impresionant. Nuante inimaginabile de aur - de la portocaliu pana la galben - sunt vizibile in stancile infundate ale Canyonului de Aur, ale caror pliuri erodate stralucesc in lumina soarelui. Aici a fost ultima oprire inainte de Las Vegas. Am ajuns in statul Nevada, in acest oras cu o atmosfera ca de vacanta, cu muuuuulte 2 cazinouri, kitsch (am fost cazati in castelul Albei ca Zapada) cat cuprinde dar si cu vitrinele somptuoase ale unor branduri de lux. Fastul care pluteste in aer, oamenii pusi doar pe distractie (am verificat personal acest aspect), terase de unde rasuna cand rock, cand jazz fac din acest oras capitala veseliei. Am jucat in cazinouri, am baut cateva cocktail-uri fine :), fantana de la Bellagio mi s-a parut fabuloasa, concertul de la Caesar’s Palace s-a lipit adanc de sufletul meu... E un privilegiu s-o vezi pe Celine Dion cantand live. Le-am inregistrat pe toate pe o pelicula fina, interioara … vor fi numai bune pentru visat cu ochii deschisi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dupa opulenta din Vegas, am ajuns in Oatman (numele orasului a fost ales in onoarea postuma a lui Olive Oatman, o tanara fata din Illinois, care fusese luata in captivitate de indieni in timpul calatoriei familiei ei in vest in 1851. Ulterior, ea a fost vanduta indienilor Mohave, care au adoptat-o ca fiica. A fost eliberata in 1855 in apropierea sitului actual al orasului), un orasel mic din Arizona unde magarul este la putere. Sunt strazile pline de magarusi, toata lumea ii admira, ii hraneste si ingrijeste. Pentru delectarea vizitatorilor sunt organizate spectacole din ora in ora prin care se reconstituie jafuri din diferite banci, cu arme, cai si muzica western. Totul arata autentic, de la tinutele localnicilor pana la barurile din oras. Stiu sa-si vanda foarte bine imaginea, au conservat foarte bine anumite locuri cum ar fi vechea posta, o fosta mina de aur sau casa unde s-au filmat cateva secvente din filmul “How the west was won” in anul 1962.

 

 

 

 

 

 

 

 

In Seligman, orasul care a servit ca sursa de inspiratie pentru filmul “Cars”, m-a pocnit tare dorul de casa. Pustiul meu l-a avut ca idol pe neinfricatul Fulger McQueen, a ras in hohotele la glumele lui Bucsa si l-a apreciat pe Guido pentru iuteala cu care schimba rotile masinilor de curse. Am gasit aici toate aceste masini, impietrite in timp, asteptand parca un proprietar care sa le redea stralucirea de odinioara.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A urmat Marele Canion. Un canion foarte lung (447 km), sinuos si adanc (adancimea maxima ajunge pana la 1600 m), sapat de fluviul Colorado intr-un platou inalt - Colorado Plateau. Am ajuns la rasarit. O priveliste care-ti taia respiratia, razele soarelui care inundau incet, incet toata valea, tone de piatra in diferite culori ni se relevau in fata ochilor, o splendoare in lumina placuta… parea ireal. Am lasat aparatul jos si am savurat cu o pofta lacoma fiecare moment. Un labirint ce-si dezvaluia intinsele-i coridoare pe masura ce soarele se inalta. Pentru ca tabloul sa fie complet, o familie din India a inceput sa cante o melodie in cinstea luminii si a lui Dumnezeu care i-a binecuvantat cu miracolul de a fi martorii unei noi zile… Ce ciudat, nu? Acesta mi-a fost primul gand. Si, totusi, m-a cuprins o 3 bucurie greu de explicat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Incepusem sa ne obisnuim cu peisajul acesta stancos, grandios pe alocuri, iar Petrified Forest a venit sa completeze cadrul. Renumit pentru depozitele sale mari de lemn pietrificat, zona parcului acopera circa 600 de kilometri patrati, cuprinzand zone foarte erodate si colorate. L-am stabatut cu masina, coborand doar in locurile care ni s-au parut mai interesante. Citisem cate ceva despre flora si fauna parcului, insa nu am vazut decat cinci specii de plante din cele peste 400. Se poate insa sa fi fost prea dimineata iar cafeaua sa nu-si fi facut efectul :).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Monument Valley este un loc pe care trebuie sa-l vezi cu ochii tai cel putin o data-n viata. Se gaseste la granita de sud a statului Utah cu Arizona si la vest de granita cu Colorado. Este in apropiere de rezervatia indienilor Navajo si localitatea Mexican Hat din Utah. N-a fost declarat parc national, dar regiunea este vizitata de turisti din cauza reliefului de desert cu formatiuni bizare de platouri stancoase care se pot vedea de pe soseaua care inconjoara regiunea. Aici am petrecut o jumatate de zi, am facut fotografii si am vizitat aproape tot circuitul destinat publicului. Arhitecturi naturale fantastice si geometrii halucinante pe intinderi vaste ne-au umplut sufletul de emotie si ne-au incantat privirea. Si caii, da, caii salbatici care alergau printre dunele de nisip… un vis!

 

 

 

 

 

 

 

 

Am fost si la un targ local pentru a-i vedea pe indienii Navajo. Era un targ de unde puteai cumpara animale, baloti de paie, arme albe, haine, porumb fiert etc. Nu le place sa fie fotografiati, ne-au povestit despre aparatul care fura suflete si despre blesteme. Am reusit totusi sa fac cateva cadre care sa-mi aduca aminte de locul respectiv.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

In Alburquerque am stat doua nopti. A fost punctul de legatura dintre Santa Fe si Tucumcari. Aici am inteles ca tabasco la micul dejun nu este o alegere fericita. Aproape ca era sa-mi strice planurile pentru vizitarea capitalei statului New Mexico. Santa Fe mi-a placut tare, predomina casele acelea dintr-o argila nisipoasa sau chirpici (ei ii spun ‘adobe’), fara acoperis si cu ferestre colorate. E un oras tare vesel, cu zeci de tarabe cu suveniruri, un amestec ciudat de vechi si nou, plin de galerii de arta, restaurante si biserici. M-a rascolit Canyon Road Contemporary Art, o strada un arta vine sa te ia de mana, sa-ti sopteasca povesti si sa-ti gadile simturile. Le poti atinge, admira in timp ce bei o limonada rece. Poti sta in curtea galerie respective sa citesti o carte si sa savurezi minunile din jurul tau. Mi-am promis ca voi reveni in Santa Fe, voiesc sa ne cunoastem mai bine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am oprit si la muzeul Route 66 din Santa Rosa. El ofera o colectie impresionanta de peste treizeci de autoturisme si camioane. Unele dintre aceste vehicule restaurate sunt de vanzare. Cum spunea un prieten, aici este raiul pe pamant pentru iubitorii de masini vechi (Dodge Coupe din 1938, Corvette din 1968, Chevelle din 1970, Lincoln Mark II din 1956, Chevy din 1957 etc.).

 

 

 

 

 

 

 

Tucumcari este vestit pentru picturile murale, dar mi s-a parut de-o tristete coplesitoare. Nici tipenie de om prin tot orasul. N-am zabovit mult pe stradutele lui.

 

 

 

 

 

In drumul catre Oklahoma, am oprit sa vizitam Cadillac Ranch. Nu este o ferma ci o instalatie de arta publica si o sculptura in Amarillo, Texas. A fost creat in 1974 de catre trei artisti hipioti Chip Lord, Hudson Marquez si Doug Michels, membri ai grupului de arta Ant Farm. Masinile sunt ingropate in pamant, la un unghi ce corespunde celui al Marii Piramide din Giza, Egipt. “Muzeul” se compune din vehicule mai vechi, folosite sau automobile Cadillac nedorite.

 

 

 

 

 

 

 

 

In Amarillo am fost la celebrul The Big Texan Steak Ranch, restaurantul acela unde portiile de friptura sunt imense si au cantareti care canta la banjo sau la contrabas langa masa ta. Aici au o regula interesanta pentru pofticiosi: oricine poate manca intr-o ora toata cina - care include o friptura de peste doua kg - nu plateste.

 

 

 

 

 

 

Oklahoma, Springfield, St. Louis au fost pe placul meu, m-am plimbat mult, am socializat cu americanii, am admirat vapoarele de pe Mississippi si Gateway Arch la apus (cel mai inalt arc din lume si cel mai inalt monument creat de om in emisfera vestica).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Chicago ne-a intampinat cu vreme mohorata. Nu degeaba e poreclit „The Windy City”. Mie insa imi place vremea ploioasa, asa ca am iesit la o plimbare pe jos. Am stat o vreme in Millennium Park, inima verde a orasului, si m-am distrat vazand cat de creativi pot fi oamenii in fata unui bob de fasole care le distorsiona imaginea. M-am indreptat catre Willis Tower , cea mai inalta cladire din Chicago (527 m), construita de catre un birou de arhitectura fondat in anul 1939 , care i-a reunit pe arhitectii americani Louis Skidmore , Nathaniel Owings si John Ogden Merrill . Panorama de 360 asupra intregului oras este superba, in departare zarindu-se Lacul Michigan. Mi-a placut ideea pe care au avut-o cu balcoanele transparente din exteriorul cladirii, unde puteai sa-ti testezi si invingi teama de inaltime. Am intrat si la The Field Museum, la Shedd Aquarium sau la Institutul de Arta din Chicago.

 

 

 

 

 

 

 

 

In cele peste 15 zile am vazut multe locuri, orase, strazi, am cunoscut America de la zona semi-desertica pana la titanii din sticla care si-au pitit acoperisurile printre norii grei de ploaie din Chicago, de la restaurantele din benzinarii pana la cele ale lui Gordon Ramsay, de la masinile abandonate la fier vechi la limuzinele de lux din zonele metropolitane, de la vanzarile din garaj sau din magazine de antichitati pana la vitrinele impecabil aranjate ale marilor case de moda. Nimic nu se compara insa cu ceea ce ramane in suflet, amprenta pe care unii oameni sau unele situatii o lasa in inima ta, cu muzica country ascultata intr-o masina sau intr-un bar de karaoke, cu seri de poveste in orasele mici, uitate de lume dar intiparite vesnic pe retina.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

nikon, tura foto, mihaela tulea, route 66



Adauga comentariu
Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail
Nu exista comentarii publicate. Fii primul care adauga un comentariu!

 
 
Articole similare |
Articole recente
Nikon si agentia de turism Eturia va propun un inedit circuit self drive de 11 zile in Namibia, o tara a contrastelor, unde se intalnesc aproape toate formele de relief existente. Vom explora capitala namibiana Windhoek, vom face un safari...
citeste tot
  Fotograful Eduard Gutescu va invita sa participati la tura foto, Calator in Ardeal, ce va avea loc in perioada 23-25 februarie 2018. Evenimentul este dedicat tuturor pasionatilor de fotografie indiferent de nivelul tehnic sau de...
citeste tot
Nikon si Eturia va provoaca intre 26 mai si 03 iunie 2018 sa descoperiti fenomenul Manhattanhenge in unul dintre cele mai spectaculoase orase ale lumii - New York - o metropola fascinanta care surprinde chiar si cele mai pretentioase...
citeste tot
Toamna aceasta avem placerea sa va invitam alaturi de Maramontsport intr-o tura foto in minunata zona a Maramuresului, pentru a surprinde culorire inegalabile ale toamnei. Nikon va pune la dispozitia participantilor echipament foto pentru testare pe...
citeste tot
Marti, 19 septembrie 2017 de la ora 19:30, va asteptam la Journey Pub sa aflati povestea nikonistilor, primul grup organizat din Romania care a ajuns pe Route 66, celebrul drum american. De pe costa Pacificului pornind de la Santa Monica si pana pe...
citeste tot
Fiecare dintre noi avea, cred, asteptari diferite legate de America si Route 66, poate la fel de diferite ca si personalitatile noastre!            Unii poate ca voiam sa descoperim natura si culoarea, asa cum le-am...
citeste tot
Anul acesta PhotoLife implineste 10 ani de activitate si, ca in fiecare an, doresc sa sarbatoreasca acest eveniment alaturi de voi printr-o tura foto aniversara deja devenita traditie. Cum tot in acest an Nikon implineste 10 ani de prezenta in...
citeste tot
Nikon si agentia de turism Eturia va propun in primavara 2017 un tur fotografic extraordinar in inima Statelor Unite ale Americii, pentru a descoperi celebrul Route 66.  Timp de 2 saptamani veti calatori in Statele...
citeste tot
Anul acesta se implinesc 9 ani de la primul curs lansat de PhotoLife. In cei 9 ani care au trecut de atunci, PhotoLife v-a oferit ocazia de a merge alaturi de ei in multe workshop-uri si ture foto, strabatand tara si lumea in cautare de imagini...
citeste tot
Plecand de la  o idee preconceputa ca nimic nu ma mai poate surprinde dupa capitolul Nikon D800, pot spune ca Nikon D600 este aparatul pe care l-am tinut cel mai mult timp in teste. Imediat dupa ce am pus mana pe aparat, am gasit un element de...
citeste tot

© Nikonisti.ro 2008-2018. Toate drepturile apartin Nikon in colaborare cu Skin.

JavaScript este dezactivat.

Aceasta aplicatie necesita JavaScript pentru a functiona corespunzator. Browser-ul dumneavoastra nu suporta JavaScript sau scripturile sunt blocate.

Pentru a vedea daca browser-ul dumneavoastra suporta JavaScript, sau pentru a permite rularea scripturilor, cititi ghidul online al browser-ului dumneavoastra.

Actualizare browser

Folosesti un browser vechi ce te va impiedica sa vezi siteurile moderne,inclusiv noua noastra versiune.

Pentru a beneficia de toate facilitatile oferite te rugam instaleaza-ti un browser modern,ai mai jos alternative gratuite.

Instalarea va dura cateva secunde.