14 pe Route 66 - de Iuliana si Marian Plaino

Fiecare dintre noi avea, cred, asteptari diferite legate de America si Route 66, poate la fel de diferite ca si personalitatile noastre!

Unii poate ca voiam sa descoperim natura si culoarea, asa cum le-am vazut in filmele cu indieni, sau cum ni le-am imaginat in adolescenta, alaturi de Winetou. Zile de-a randul, am gasit pustiu cat vezi cu ochii, colb, cateva tufisuri verde inchis, chinuite de soare si vant puternic, radacini uscate, canioane si monumente de piatra foarte rosie si mult, mult cer albastru.  Ici-acolo, floricele delicate de un rosu intens. Superbe compozitii grafice si cromatice, surprinse diferit pe aparatele noastre foto! Si deodata, dupa atatea zile de desert, am ajuns in coloratul Colorado, atat de verde, deluros si atat de fresh! Apoi, iar s-a schimbat peisajul, si iar... alte culori, alta lumina.

Odata cu peisajul si statul, se schimba si conformatia localnicilor si vizibil, atitudinea lor fata de viata. In orase, oamenii erau mai reci, mai grabiti si mai preocupati de aspectul fizic. Sau erau cersetori de toate culorile, suparati ca nu si-au gasit calea in viata, carand dupa ei multe sacose murdare. In provincie, gaseam fizionomii interesante de indieni, mexicani, de americani nostalgici, ramasi in perioada flower power, de doamne cochete in cafenele retro, dornice de convesatie, oameni mai calzi; toate acestea pe fundalul unor orasele pustii – care mai supravietuiesc doar pentru a se lauda cu trecutul – pline de graffiti, reclame din neon si multe masini retro, unele lucioase, impecabil pastrate, altele parasite, ruginite si acoperite de buruieni.

Altii am cautat urbanul pentru ca voiam sa ne simtim pasii umiliti de distantele mari din orasele stabatute, de proportiile generate de cladiri, bulevarde, sosele si scara umana, sa cascam ochii (si gura) incercand sa descoperim pe alocuri detalii Art Nouveau, reclame retro, piese deosebite in vitrinele galeriilor de arta sau reconversii ale unor zone industriale in spatii destinate artelor si pietonilor. Los Angeles sau „Orasul Ingerilor”, intemeiat in 1781 de spanioli, a atras in perioada „Goanei dupa Aur” nenumarati emigranti, iar din 1913 si-a castigat numele de „Tara Fagaduintei” odata cu explozia industriei cinematografiei. Noi nu ne-am cautat aici visul american, ci, privindu-l din avion, inainte de aterizare,  ne-am lasat doar uluiti de dimensiunile orasului cu un perimetru de 550 de kilometri locuit de ceva mai putin de 4.000.000 de locuitori. Am inceput dimineata, in tricourile galbene Nikon, savurand o cafea langa semnul „End of Route 66 Trail” si o plimbare pe Santa Monica Pier, am cautat apoi nenumarate stelute si amprente ale celebritatilor pe Hollywood Boulevard, am vizitat Studiourile Hollywood, si am incercat o fotografie de noapte deasupra orasului aproape de faimosul semn Hollywood.

A urmat Las Vegas-ul, cu multele lui porecle „The Entertainment Capital of the World”, „Sin City”, „Capital of the Second Chance”, „The Marriage Capital of the World” si cu aproape 40 de milioane de turisti anual. In mijlocul desertului Nevada, Vegasul este cumva o oaza, un mix de kitch si extravaganta. Orasul in care totul este legal din 1931 si in care ma asteptam sa gasim doar kitch, m-a uimit, cel putin pe mine, prin dibacia cu care stie (dintotdeauna, cred) sa-si cucereasca vizitatorii indiferent de gusturi. Hotelul capata aici alte functiuni: devin destinatii turistice. Poti sa-ti petreci tot timpul in interior de la camera de hotel (sunt hoteluri si cu 4500 de camere!),  piscine, magazine luxoase, restaurante, sali de spectacol (multi actori si vedete de renume mondial se regasesc pe afisele fiecarui hotel), galerii de arta, spa-uri, gradini botanice, spectacole de apa si lumini in fantani arteziene, canale venetiene de apa, cu gondolieri – fie ei si de culoare – cantand refrene celebre sub cerul inserat al plafonului pictat, eruptii de vulcani, capele pentru casatorii si felurite jocuri de noroc.

O multitudine de atractii menite sa-ti scoata banii din buzunar, reunite pe diverse teme, tari si perioade din istoria omenirii, insirate pe celebrul The Steep.  In contrast, au urmat casele - rulote din desert, atat de usoare incat pareau o butaforie din carton, cocotate pe busteni (probabil sa nu intre ploaia in casa, sau ca sa le dea un pic de prestanta) aruncate in mijlocul unui peisaj aproape lunar, la cativa kilometri de drumul principal, cel mult aveau in curte un copac, un steag al Americii si mai multe masini imense.

Santa Fe a fost ca un cadou de suflet, plin de galerii de arta, arhitectura cu influente mexicane si de atatea suveniruri facute de artisti locali! Ultimul vizitat a fost Chicago, „the Windy City”. Ni s-a parut cumva rece, rigid – si nu numai din cauza ploii, vantului si temperaturii scazute – poate datorita proportiilor date de blocurile zgarie nori, simtite la pas pe Magnificent Mile, poate datorita oamenilor care pareau sa se grabeasca tot timpul undeva fara sa le pese de cei din jur sau datorita amenajarilor urbane prea exacte, a L-trenului suspendat care goneste (inca din 1892!) din centru spre suburbii, sau a cersetorilor care pareau ca pazesc aproape fiecare stalp de iluminat in centru...

Cu totii ne-am dorit insa sa ne si intoarcem un pic in timp, intr-o cafenea retro vopsita in turcoaz, carouri si poate putin roz, sa ne inghesuim pe o bancheta ingusta si sa savuram o cafea neagra si lunga ascultandu-l pe Elvis sau pe Marlyn. Am savurat pe rand: celebrul hamburger, felurite beri artizanale, dar si faimoasa dip dish pizza (laudata de Oprah) in Chicago, friptura de vita texana din Amarrillo, si deliciosul cheese cake...

Indiferent ce asteptari am fi avut, Route 66 ni le-a oferit pe rand, treptat si cateodata neasteptat, incet si totusi atat de repede. A fost o provocare: doi soferi extraordinari au condus zilnic doua saptamani, sute si sute de kilometri, alaturi de alti 12 aventurieri, fotografi Nikonisti indarjiti cu aparate foto digitale sau... nu prea (de exemplu subsemnata), inghesuiti in doua vanuri (fie ca ne roteam sau nu, cantam muzica country, radeam, povesteam sau mai motaiam); fugind zilnic pe o panglica continua de ciment unduita pe pamantul Americii, de la vest la est prin orase, desert, ghost cities pline de melancolie, cu opriri grabite in benzinarii si cafenele. Impreuna, in 17 zile pe celebra Mother Road care tocmai a implinit 91 de ani, strabatand peste 5300 de kilometri, 8 state, 4 parcuri nationale cu altitudini de la -85,5 metri sub nivelul marii pana la 2160 metri, cu soare, vant si ploaie, mii de fotografii si aceeasi poveste: Route 66.

Text: Iuliana Plaino

Fotografii: Marian Plaino

Adauga comentariu

Numele afisat langa comentariile dvs.
Nu este afisat public.
Daca aveti un site web, link catre el aici.

Optiuni alerte e-mail comentarii noi la acest articolraspunsuri la comentariul meufara notificari

Nu exista comentarii publicate. Fii primul care adauga un comentariu!